După încercarea eşuată a lui Mihai Viteazul de a uni cele trei ţări româneşti, domnitorul Alexandru Ioan Cuza a reuşit să transforme acest vis în realitate, pe fondul unei situaţii internaţionale favorabile. Din nefericire, unirea n-a fost completă.
Conferinţa de la Paris din 1858 a adoptat o rezoluţie care prevedea o unire incompletă a românilor. Statul, care avea să ia naştere după unire, urma să se numească Principatele Unite ale Moldovei şi Valahiei, cu instituţii şi conduceri diferite. O lacună voită sau nu, din textul rezoluţiei, a fost exploatată de membrii partidei unioniste.
Deşi nu au încălcat cerinţele marilor puteri de a avea două ţări cu doi domnitori, două conduceri, două parlamente, românii au profitat de absenţa precizării că aceşti domnitori trebuie să fie persoane diferite. Astfel că, după ce la începutul lui ianuarie 1859 Alexandru Ioan Cuza fusese ales domitor al Moldovei, pe 24 ianuarie, tot acesta a fost ales domn şi de locuitorii Ţării Româneşti. Peste 30 de mii de români au aşteptat în acea zi, în faţa clădirii Adunării, decizia adunării elective muntene.
Unirea principatelor a fost recunoscută pe deplin de marile puteri abia în decembrie 1862. Până atunci domnitorul Alexandru Ioan Cuza a avut două guverne, unul la Iaşi şi celălalt la Bucureşti.
Citiți principiile noastre de moderare aici!