FOTO. Cimitirul Trenurilor – ecourile de fier ale unui vis uitat în deșert

Nașterea unui vis de oțel

Povestea Cimitirului Trenurilor începe în secolul al XIX-lea, în plină epocă a industrializării. Bolivia, bogată în zăcăminte de argint, zinc și staniu, avea nevoie de o rețea de transport modernă care să lege minele din munți de porturile de la Oceanul Pacific.

Guvernul bolivian a semnat în 1888 un contract cu companii britanice pentru a construi o linie feroviară între Uyuni și Antofagasta (astăzi parte a statului Chile). Britanicii au adus locomotive cu aburi, tehnicieni și ingineri, iar pentru o vreme se părea că Bolivia va intra în rândul națiunilor moderne.

În jurul anului 1900, Uyuni devenise un mic oraș industrial. Trenurile transportau minereuri, muncitorii lucrau zi și noapte, iar localnicii priveau cu mândrie șirurile de vagoane care traversau altiplanul. Calea ferată părea o promisiune a prosperității.

Dar promisiunea s-a destrămat rapid. Lipsa de întreținere, dificultățile economice, izolarea geografică și schimbările politice au dus la colapsul proiectului. Începând cu anii 1940, rutele au fost treptat închise, iar zeci de locomotive au fost abandonate. Nimeni nu s-a mai întors după ele.

De atunci, tot neatinse stau. Soarele arzător, vânturile sărate și praful fin au corodat metalul, transformând fiecare piesă de fier într-un fel de sculptură naturală. Privite de aproape, locomotivele sunt ca niște schelete uriașe. Roțile s-au înțepenit, iar cabinele goale au fost acoperite de graffiti făcute de localnici și turiști.

Uyuni – poarta către deșertul de sare

Uyuni, orașul cel mai apropiat de „cimitir”, are azi puțin peste 10.000 de locuitori. A devenit cunoscut mai ales datorită Salarului de Uyuni, cea mai mare întindere de sare din lume. Cei mai mulți turiști ajung aici pentru a vedea imensul plat alb care reflectă cerul, dar ajung inevitabil și la Cimitirul Trenurilor, aflat la doar 3 kilometri de centru.

Locul nu este amenajat turistic în sensul clasic: nu există pază, bilete sau panouri explicative. Vizitatorii pot urca liber pe locomotive, pot face poze și pot rătăci printre relicve. Această libertate, combinată cu peisajul arid și cerul perfect albastru, creează o experiență aproape cinematografică.

Cimitirul Trenurilor a început să devină cunoscut în anii 1980, odată cu creșterea turismului în regiune. În 1994, Bolivia a început să promoveze zona Uyuni ca destinație turistică integrată: Salarul, lagunele colorate, vulcanii și „cementerio de trenes”.

Azi, aproape toate tururile către Salarul de Uyuni includ o oprire aici. Mii de fotografii și filmulețe cu trenurile ruginite au invadat Instagramul și TikTokul. Regizori și fotografi din toată lumea au fost atrași de farmecul locului. Aici s-au filmat documentare, spoturi publicitare și secvențe pentru videoclipuri muzicale.

Ironia: de la ruină la o nouă sursă de venit

Totuși, Cimitirul Trenurilor este mai mult decât un loc „instagramabil”. Este o lecție despre trecerea timpului și despre cât de ușor se topește gloria tehnologică în praf. Într-un fel ironic, dezastrul economic de odinioară a devenit o sursă de venit. Localnicii vând suveniruri făcute din piese metalice găsite printre trenuri: cheițe, plăcuțe, chiar și mini-locomotive din fier vechi.

Locul a început să capete și o semnificație „identitară”: nu doar un rest al colonialismului industrial, ci și o reflecție a propriei istorii zbuciumate. Unele inițiative culturale au propus transformarea sa într-un muzeu oficial al transportului, însă majoritatea localnicilor se opun. Ei spun că libertatea și autenticitatea fac parte din farmecul locului, iar un muzeu steril ar distruge tocmai atmosfera care atrage turiștii.

Pe de altă parte, în ultimii ani, și autoritățile locale au început să vadă în cimitir o oportunitate de dezvoltare durabilă. Au fost montate panouri informative și s-au organizat festivaluri culturale pe fundalul trenurilor: proiecții de film, concerte și expoziții. Totuși, infrastructura e încă minimă, iar accesul se face pe un drum de pământ.