După 41 de ani de stat într-un spital de psihiatrie, la 60 de ani ai lui pământeşti, Gore şi-a spus că e timpul să le zuruie şi celor de sus cutiile lui goale de ness în cap, să-şi târşească şi-n loc cu lumină, în loc cu verdeaţă, cizmele lui mari de cauciuc şi să belească fasoalea singurului dinte rămas la tronuri mult mai înalte decât cele pe care le-a cunoscut până acum.
Dar cât a cunoscut Gore până acum? Din 1967 încoace a bifat inaugurarea spitalului care i-a fost casă, directorii care s-au succedat, creşterea şi descreşterea vegetaţiei din marele parc central al spitalului, în funcţie de anotimp, zăpada şi razele de soare din acelaşi parc, curgând unele după altele în ritmul nebunesc al anilor.
Gore era un oligofren blând şi simpatic, cu un zâmbet luminos atunci când nu bântuia singur, cu faţa rătăcită, cu socotelile lui la care nimeni nu era poftit. Ajuta la spălătorie pentru că îi plăcea să facă asta, ştia câteva cuvinte, nu mai mult decât câteva cuvinte, ştia să te salute chiar şi în franceză, iar când se bucura, căile dintre sufletul lui şi faţa care îţi arăta asta erau simple, fără meandre de prisos.
I-am spus întotdeauna “domnul Gore” pentru că nu cred că e firesc să tutuieşti un bolnav şi să-l priveşti de sus doar pentru că tu ai un IQ fantastic pe lângă el. Îi spuneam “Bună ziua, domnule Gore” când intram în spital, pentru că mai totdeauna era pe undeva pe aproape de intrare, pritocindu-şi gândurile lui, altele decât ale noastre, visele lui, în care luminile marelui oraş de la câteva zeci de kilometri ar fi fost tot aşa de marţieneşti ca şi ultimele episoade din Star Treck, pentru noi. Mai mult ca sigur că nici n-a observat când cei din jur au trecut de la “tovarăşe” la “domnule”, pentru că nu-mi închipui că i-ar fi spus cineva “tovarăşe Gore”, în vremea de până acum 20 de ani.
În anul în care Gore a intrat în spitalul liniştit de la capătul pământului, pitit într-o pădurice de la capătul pământului şi îngrijit de medici care veneau să lucreze la capătul pământului, iar unii reuşeau să o facă până şi cu devotament, începea “războiul de şase zile”, era omorât Che Guevara, Christian Barnard făcea primul transplant de inimă ”cu succes”, Nicolae Ceauşescu era ales preşedinte al Consiliului de Stat, se năştea Julia Roberts şi murea Tudor Arghezi. Dar pentru Gore era doar anul mutării în noua casă, din care a ieşit doar pentru că într-o zi a făcut un accident vascular cerebral, a intrat în comă, a fost dus la spitalul judeţean din marele oraş cu luminile şi s-a sfârşit discret, peste două zile, fără să-şi mai revină, pândit de stocul de sicrie întotdeauna pregătite în spitalul lui de la capătul pământului, sicrie ascunse undeva printre maldăre de sârmă şi cruci făcute şi ele din timp, că nu se ştie.
Dacă mă întrebaţi pe mine, Gore a fost un om bun şi mulţumit. Era mascota spitalului lui, se bucura când medicii sau vizitatorii îl mai întrebau de sănătate, zâmbea atunci aproape de jur împrejurul capului, cu nimic ascuns pe chip, cu nimic răutăcios – doar cu lumină. Era iubit de cei din jurul lui, mai primea, din când în când, câte ceva, un ban, o prăjitură, dar nu le cerşea, ca alţi pacienţi din spital, mergea la biserică, nu făcea rău nimănui, nu se certa, nu era prins în clici. Fusese uitat de o mie de ani de familie, spitalul era singura lui familie, şi chiar te întrebai dacă a avut vreodată o familie sau a apărut aşa, generaţie spontanee, din iarba care l-a şi înghiţit, până la urmă, ispăşind printr-o viaţă de linişte cine ştie ce vini din alt leat…
Nu ştiu dacă l-a sărutat cineva, vreodată, pe Gore, nu ştiu dacă i-a întins o floare, habar n-am dacă a simţit vreodată ceva mai special pentru vreo persoană de lângă el – ştiu doar că în 15 decembrie, când a fost ziua lui de naştere, cei din spital ştiau şi i-au spus « la mulţi ani ». Şi mai ştiu că a fost un proscris părăsit de familie, care şi-a găsit locul, o viaţă întreagă, lângă personalul dintr-un spital de psihiatrie de undeva din România, unde a fost îngrijit şi i s-a oferit un strop, un stropişor de afecţiune. Iar acum are DOUĂ coroane cu flori de plastic la cap, luate de cei din spital – ceea ce nu s-a mai întâmplat la alt bolnav fără familie.
Mă întreb dacă este pe undeva un rastel de unde, când pleci de-aici, îţi iei pe umăr sau în raniţă sau la piept cele pe care le-ai pierdut pe drum, sau nici nu le-ai avut niciodată, deşi s-ar fi cuvenit să le ai, aici, în scurtul drum pământesc. Dacă răniţii în războaie îşi regăsesc mădularele lipsă pentru a sta frumos, drepţi, în ziua pe care unii o aşteaptă sub numele judecăţii de apoi. Şi dacă Gore s-a întâlnit cu mintea lui rătăcită la naştere şi care s-a pierdut pe undeva, dintr-o “regretabilă eroare”. Dacă ne reproşează ceva. Dacă spune ”Ce viaţă de rahat am avut!”. Sau dacă, pur şi simplu, zâmbeşte împăcat cu societatea care l-a condamnat la 41 de ani de “temniţă pe viaţă”. Şi mint – n-au fost 41, au fost mult mai mulţi, dar nu se mai ştie câţi, pentru că şi la acest spital, staţia terminus, a venit de altundeva, dintr-un spital de psihiatrie pentru minori, din acelaşi judeţ…
Acum nu mai e singur. În cimitirul de la marginea pământului, o tarla îndepărtată e destinată celor care au murit în spital şi n-au pe nimeni. Ba chiar şi unul dintre medicii dragi ai spitalului, care a condus locul respectiv ani buni din viaţa sa şi o frântură din viaţa lui Gore, a ales să fie înmormântat acolo, printre pacienţii săi. Acolo e şi “necunoscuta Irina”, acolo sunt şi alţi bolnavi care au trecut pragul vieţii şi n-au avut pe nimeni să-i revendice, într-o sarabandă de poveşti triste care se macină încet în uitare, precum numele lor de împrumut de pe crucile de lemn… Acum a venit şi Gore printre ei, a fost primul pacient al spitalului din margine de lume, iar părintele tânăr şi vrednic care l-a îngropat mi-a spus că e mai bine, pentru Gore e acum mai bine…
Pentru Gore e mai bine dar cred că pentru noi nu e mai bine, pentru că este încă un moment în care ar trebui să ne simţim ruşinaţi că, în găoacele circumvoluţiilor noastre înfoiate nu încape, ca de atâtea ori, o ţâră de compasiune pentru cei mai putin norocoşi ca noi, pe care-i lăsăm să putrezească zeci de ani prin spitale fără să ştie că acolo, afară, marele oraş are, într-adevăr, un milion de lumini…
Ramona Băluţescu
Citiți principiile noastre de moderare aici!