A plecat în străinătate pentru un salariu mai mare. Exodul medicilor și al asistentelor este cunoscut în Timișoara, mulți aleg această cale, pentru mai mulți bani în ziua de salariu. Daniela a plecat din Timișoara tot pentru un salariu mai mare, dar a sfârșit prin a se întoarce. Avea bani, dar nu se putea bucura de ei, nu avea când și cu cine… Daniela ne-a povestit experiența ei din Germania, cât a stat acolo, unde a lucrat și care sunt dificultățile și satisfacțiile lucrului în domeniul sănătății peste hotare.

Daniela Ciurea: „M-am dus și am cerut voie domnului profesor Mihai Ionac (șeful clinicii de Chirurgie Vasculară de la Spitalul Județean Timișoara) să mă lase să plec, pentru că el mi-a dat un post pe perioadă nedeterminată. Mi-a părut rău să-mi las locul de muncă, să-l pierd, i-am spus ce am de gând. Mi-a zis că se bucură foarte mult și mi-a spus: <În viață, Daniela, dacă vrei să câștigi 0.99 la sută, câștigă-i!>. A spus că dacă nu fac față acolo, să vin înapoi. Am mers acolo, e foarte greu să mergi pe cont propriu, fără firme și alte cele. Neștiind limba tu pentru ei ești cotat ca și cu handicap. M-am dus la Frankfurt, aveam prieteni, au spus: hai să încercăm. A trebuit să învăț limba, să mă înscriu la cursuri de integrare acolo, pe care le-am plătit – 2.000 de euro. Am făcut practică în mai multe clinici, în timp ce mergeam și la curs, după care a trebuit să cer un drept de muncă. Asta după doi ani de chirurgie vasculară aici, experiență la chirurgie vasculară. A trebuit să aștept șase luni să-mi dea dreptul de muncă. Am făcut practică la Crucea Roșie, în Germania, și acolo le-a plăcut de mine, am făcut 2-3 luni. Cu o adeverință de la ei m-am dus să-mi cer dreptul de muncă. Prima dată nu am fost recunoscută ca asistentă, ci ca infirmieră, deși lucram pe post de asistentă. Lucram ca asistentă, dar pe bani de infirmieră, a trebuit să merg să-mi echivalez cursurile de aici”, spune Daniela.

„Prin ce am trecut acolo nu a fost ușor…”

A încercat să-și facă un rost, chiar dacă, cel puțin la început a fost greu. Daniela nu a plecat în străinătate ca să se întoarcă cu coada între picioare. A plecat cu mentalitatea de învingătoare. A reușit și s-a întors cu capul sus…

„Prin ce am trecut acolo nu a fost ușor, bani cheltuiți, mult de muncă, să întreb în fiecare zi dacă mi-a venit dreptul de muncă. Am fost refuzată de vreo trei ori, fără motiv, după șase luni, drept de muncă – ca să fiu recunoscută ca și un cetățean german acolo, să am toate actele în regulă, toate asigurările. Am început serviciul, apoi școala pentru echivalare, în Germania. Totul mi se părea atât de ușor acolo, eu știam tot, în chirurgie vasculară lucrând, cu ce am învățat aici nu întâmpinam acolo greutăți. Nemților nu le venea să creadă că eu pot așa de repede să mă descurc. Îmi spuneau că nu trebuie să fac lucrurile atât de repede, mă controlau. De la 7.30 până la ora 13.30 trebuia să mă încadrez să-mi fac toată treaba. Mi se spunea dimineața ce am de făcut la fiecare pacient. Sarcinile din ziua respectivă trebuiau să se termine la 13.30, atunci trebuia să-mi predau tura. Eu la ora 11 eram gata cu tot și nu era OK ca de la ora 11 să stau și îmi ajutam celelalte colege. Au spus că nu e OK, că toată treaba trebuie să o facem încet și cu calm”, spune Daniela.

„Acolo predomină puterea pacientului”

În Germania, Daniela rămânea în mână cam cu 1.900 de euro, în fiecare lună, în funcție de ture, de gărzi, iar la Timișoara câștigă în jur de 2.000 de lei în mână, pe lună.

„La un moment-dat ajungi la concluzia că banii nu sunt suficienți pentru a fi fericit și împlinit în viață. Îmi lipsea ceva, colectivul meu, familia. Nu mă mai bucuram de viață. Acolo, în Germania, trebuie să ai răbdare, să știi să pui capul jos, când ți se spune ceva atunci să execuți, dacă ai greșit să fii răspunzător pentru asta și să lași foarte multe de la tine. Mai ales că nu vorbești aceeași limbă și nu comunici la fel. Acolo predomină puterea pacientului, pacientul are putere, nu cadrul medical, trebuie să pui foarte mult preț pe pacient. Dacă dorește să-i deschizi geamul, îl deschizi, dacă nu, atunci îl lași închis. Trebuie să îl consiliezi, să empatizezi cu el, să-i acorzi foarte multă atenție, să stai să-l asculți chiar dacă tu nu ai starea necesară, trebuie să simulezi că da, ești acolo, cu el. Dacă vrea să-l ții de mână, să-ți spună o durere, ce a visat azi-noapte, trebuie să-l asculți”, spune asistenta din Timișoara.

„Sufeream de singurătate, toată lumea era rece, pe nimeni nu interesa prin ce stări treci tu”

A stat doi ani în Germania și a lucrat. După doi ani, când a plecat de acolo, a trebuit să inventeze un motiv, pentru a fi lăsată să plece… „

Au spus că pentru ei a fost o pierdere că eu am plecat. La un moment-dat eram controlată de șefa mea să vadă dacă fac lucrurile cum trebuie. Nu am fost atât de bună la limba germană, înțelegeam, dar aveam impresia că nu mă exprim corect gramatical și mă inhibam și nu puteam să vorbesc. Am lucrat cu atâta încredere și fără nicio frică pentru că știam că o iau ca o experiență. Cât trăiam în Germania, sufletește trăiam în România, tot timpul spuneam – vreau viața mea înapoi. Sufeream de singurătate, toată lumea era rece, pe nimeni nu interesa prin ce stări treci tu, plus vremea, frigul de acolo, dacă nu ai pe nimeni… Aici am prieteni, familia mea, pentru ce să suport eu acolo, de dragul unor bani? Tot timpul profesorul Ionac mă încuraja și îmi spunea că dacă nu îmi este bine să mă întorc acasă”, spune Daniela.

„La un moment-dat îmi era rușine să spun că vin din România, că știam cum se uită”

Daniela a stat doi ani în Germania, după care a considerat că nu mai rezistă, că nu mai are viață.

„Ajunsesem să mă uit la bani, la lucruri și să nu mă folosesc de ele. Dacă nu ești în țara ta, cu oamenii tăi dragi, nu știi că trăiești. Toți colegii îmi scriau: <Hai acasă, te așteptăm acasă!>. Știam că undeva sunt primită cu brațele deschise și acolo sunt oamenii care pe mine mă iubesc cu adevărat. Chiar te simți ca o slugă acolo, în străinătate, să nu ai un punct de vedere, ei aveau aerul ăla de… eu mă mai <luam cu ei în gură>, cu nemțoaicele. Când auzeau că vin din România… <hm rumanische tzigoinen> (țigani din România), la un moment-dat îmi era rușine să spun că vin din România, că știam cum se uită. Dar pe partea profesională nu aveau ce să-mi reproșeze. Eu săream să le explic și să le spun tot ce știam eu. Acolo, din țânțar făceau armăsar, dacă scădea glicemia la un pacient era haos – ce-ai făcut? Era tragic, era cu frică, să nu reclame cineva, să fii tot timpul perfect. În Germania mergeai la lucru, dar cu stres, să nu te interpreteze greșit. Poate doreai să faci ceva, să spui ceva…”, spune Daniela.

Daniela a lucrat la o clinică de cardiologie, în Offenbach am Main, ca și practicantă, șase luni, și într-un spital de chirurgie generală, și pe îngrijiri paleative, în aceeași localitate, dar și la Crucea Roșie, care aparține de Frankfurt.

„E plin de români care lucrează acolo, în sistemul de sănătate. Acum foarte ușor se pleacă în străinătate, dar prin firmă. Serviciul în Germania te face să nu duci grija zilei de mâine, dacă îți dorești ceva poți să-ți cumperi că ai cu ce, îți permiți aproape orice, ești fără griji, dar tu, ca om, ești mort în interior. Am ajuns la concluzia că mai bine mai puțin și bun decât mult și prost. O asistentă în România înseamnă mult, ai alt statut, ești altfel văzută, în schimb în Germania nu înseamnă nimic o asistentă, ești îngrijitoare. Acolo îți spune: fă tu asta, aici – vă rog frumos. Depinde de fiecare ce-și dorește de la viață, cum vrea să-și trăiască viața, poți trăi frumos și în România, dacă știi să trăiești frumos, să trăiești tu cu tine bine. Își trebuie atât de puțin să trăiești liniștit… Eu consider că oamenii nu ar mai pleca din România dacă ar avea un salariu cât de cât să poată trăi, să poată să-și permită să trăiască normal și dacă sistemul de sănătate ar putea fi îmbunătățit. Eu merg cu drag la lucru când văd cât s-a luptat profesorul Mihai Ionac să putem avea condiții, contează foarte mult ca șeful să țină oamenii să fie o echipă, să se înțeleagă între ei, să fie liberi, nu stres, să nu existe frica de șef, să ai curaj să spui ce ai greșit, să spui ce te doare. Eu consider că aici este familia mea”, spune Daniela.