Atraşi de promo-urile obsesive ale Turneului Stradivarius, de faima artistului şi brand-ul instrumentului, sau, poate, fiindcă-i „de bonton” să nu ratezi un eveniment la care toată lumea vrea să fie, cei care au prins loc în sala Capitol s-au lăsat pătrunşi până în ultima fibră de muzică, subjugaţi de o interpretare magnifică, de o experienţă estetică şi emoţională răscolitoare.
Inspirat de chiar titlul recitalului („Paganini: Înger sau Demon?”) calamburul mefistofelic care face deja carieră înconjurând harta României şi numindu-i diavol pe Paganini şi înger pe Tomescu a pierdut adepţi la Timişoara, unde, cu zâmbetul său angelic, de băiat cuminte şi fericit care face exact ce-i place, Alexandru Tomescu a pus stăpânire pe demonicele partituri, s-a jucat cu sunetele şi a făcut cu Paganini un pact al perfecţiunii pentru care a plătit cu cele o mie de suflete subjugate într-o singură seară. „De obicei un violonist cântă în toată viaţa 2-3, poate 6 Capricii, îţi trebuie la un examen, într-un concurs, într-un recital. E picătura de chinină pe care ţi-o cere cariera de violonist”, spunea Tomescu într-o emisiune pe ecranul public. Să cânţi în recital Integrala Capriciilor, în 14 seri, este, la drept vorbind, „sport extrem” în muzică, presupunând deopotrivă viteză fără limită, salturi în gol fără altă plasă de siguranţă decât genialitatea, lupte libere cu limitele instrumentului sau ale minţii umane.
Într-o interpretare nonconformistă, admirabil de curajoasă, Capriciile, considerate cele mai dificile partituri pentru vioară, au sunat fluid sau furtunos, invitând la reverie sau dimpotrivă la pasiune nebună, sunet de vitralii colorate, de ploaie, de cimpoi, de plâns, ploaie sau corn, s-a auzit Râsul Diavolului şi oftatul profund al lemnului mulţumit să devină pur şi simplu muzică.
Susţinut într-un misterios semiîntuneric, recitalul a avut în fundal proiecţii captivante, metafore potrivite pentru fiecare Capriciu în parte, înfăţişându-ni-l pe artist meditativ printre vitraliile Palatului Cantacuzin de la Zamora, ori luptându-se cu el însuşi în oglindă şi cu pariturile demonice (Alexandru Tomescu izbuteşte, cu umor şi farmec, să facă mişcările în sincron la al doilea Capriciu), ori înconjurat de fantomatice alter ego-uri care vor să pună stăpânire „cântând” cu furie la viori imaginate.
Alte imagini, filmate în atelierele Gliga, îşi duc privitorii ghidaţi de mâini de lutieri pe drumul invers al facerii unei viori, cu detalii care urmăresc ritmurile partiturilor, până la copacul din al cărui sacrificiu se naşte şi în locul căruia Alexandru Tomescu sădeşte, cu mâini de violonist, un brăduţ. Sau ni-l arată pe artist, luptându-se cu îndoielile şi abisul partiturilor, zâmbind ca un copil la o poveste despre un Cimpoi şi mulţi pizzicato, ori mângâind senzuala formă a viorii (Amoroso, 21) abia construite, sau din nou cu dublul său întinzând lungind oniric braţele sau arcuşul spre a se nicicând atinge.
Ultimul Capriciu, cu variaţiunile sale nebuneşti, stârnesc frenezia publicului demult transpus într-un univers deopotrivă paradisiac şi demonic, iar aplauzele revărsate în cascadă consfinţesc pactul definitiv cu Tomescu şi Paganini. Şi cu vioara Stradivarius, care, în mâinile lui Alexandru Tomescu, nu a avut nevoie, precum cea a lui Paganini, de mici şi şmechere „cosmetizări” ale căluşului sau coardelor pentru a suna diavoleşte de seducător.
Citiți principiile noastre de moderare aici!