Vorbim despre un subiect care nu se prea discută în spațiul public, deși nevoia este stringentă, dat fiind faptul că există această latură separată, foarte bine conturată, „Psihiatria copilului și a adolescentului”. Ne puteți povesti puțin care esența acestui domeniu?

Aș vrea să menționez, într-o primă fază la ce facem referire atunci când spunem „psihiatria pediatrică”. Când vorbim despre psihiatrie pediatrică, ne referim la psihiatria copilului și a adolescentului, care este o specialitate destul de delicată. În principiu, ea se ocupă atât cu evaluarea, diagnosticarea, dar și tratarea – și sper că pe viitor cât mai mult prevenția – tulburărilor mintale, emoționale și comportamentale ale copiilor și adolescenților, cu vârste cuprinse între zero și 18 ani.

Haideți să pornim de la următoarea supoziție: copilul de astăzi va fi adultul de mâine. Aș vrea să pun accentul pe importanța identificării tulburărilor psihiatrice, atât în perioada timpurie, cât și cele din adolescență. Să începem cu principalele afecțiuni psihiatrice care se desfășoară în perioada de dezvoltare timpurie, cu precădere până la începutul școlii. Ele poartă numele de tulburări de neurodezvoltare. Principalele afecțiuni ar fi dizabilitățile intelectuale, tulburarea din spectrul autist, tulburările de comunicare, tulburările de limbaj și comunicare socială, tulburarea hiperkinetică cu deficit de atenție, tulburarea ticurilor. Ce aș mai vrea să menționez tot la această categorie de vârstă, dar și la cea a adolescenților sunt tulburările de eliminare cu referire la enurezis și encoprezis, tulburările de somn, tulburările emoționale și comportamentale, tulburările alimentare, tulburările afective, tulburările anxioase și tulburările psihotice. Aș vrea să precizez, ca o constatare proprie și surprinzătoare, că o mare pare a prezentărilor în clinică a fost pe partea aceasta de tulburare din spectru autist.

A crescut, deci, mult numărul de copii care prezintă tulburări din acest spectru?

Documentându-mă din literatura de specialitate, statisticile arată creșterea incidenței numărului cazurilor de tulburare din spectrul autist. Diagnosticul este unul delicat și de un mare impact emoțional pentru părinți. Pentru certitudinea diagnosticului sunt necesare investigații suplimentare care să excludă organicitatea, precum și diagnosticul diferențial cu alte afecțiuni, cum ar fi sindroame genetice, tulburări de limbaj, tulburări de comunicare socială.

Spre satisfacția mea profesională, prin colaborarea cu psihoterapeuții din clinică, evoluția multor cazuri a fost net favorabilă. În general, tratamentul pentru această tulburare este cel terapeutic, dar și unul medicamentos, care va adresa acele simptome care influențează negativ funcționarea familială și socială a copilului.

Cât de receptivi sunt părinții în momentul în care li se spune că ar fi bine să își ducă micuțul la psihiatru?

Există o reticență în ceea ce privește prezentarea la medicul psihiatru pediatru. Și nu pot să îi blamez, pentru că un diagnostic psihiatric este perceput ca o stigmată. Am întâlnit părinți receptivi și încrezători în administrarea unui tratament medicamentos asociat cu cel terapeutic, dar și părinți care au refuzat categoric terapia medicamentoasă, acceptând psihoterapia, deși s-a insistat asupra evoluției și unui prognostic net favorabil la asocierea acestora. Prevenția și intervenția în stadiile incipiente ale oricărei patologii aduc cu sine rezultate net favorabile.

Există și cealaltă categorie de vârstă foarte vulnerabilă, cea a adolescenților. La ei ce întâlniți cel mai des?

Cele mai frecvente tulburări ale adolescenților sunt tulburările afective, tulburările anxioase, tulburările psihotice, cele alimentare, cum ar fi anorexia, bulimia nervoasă, consumul de substanțe. Îngrijorările cu privire la examenul de capacitate odată cu trecerea la liceu, decepțiile în dragoste, dar și bullyingul școlar reprezintă un factor important favorizant al acestor tulburări.

Cât de mult cântărește și faptul că există acest mediu online, în care se produce atât relaționarea cât și bullyingul?

Mediul online e un capitol atât de complicat, pentru că se promovează în special niște idealuri atât în materie de frumusețe, dar și ideologice, existând foarte multă comparație. Efectul interacțiunii în online a adolescenților e o discuție total separată și de sine stătătoare.

Cum se face evaluarea pacientului pediatric, în acest domeniu al psihiatriei, și cum se stabilește un tratament?

Evaluarea copilului depinde de vârsta acestuia. În cazul copiilor cu vârsta mică, de până în 6 ani, interacțiunea principală cu aceștia va fi prin intermediul jocului, observându-se astfel comportamentul acestuia în timpul jocului, interesele acestuia, gradul de cooperare și interacțiune, responsivitate la indicații și complianța la sugestii, achizițiile psihomotorii cum ar fi: limbajul expresiv-receptiv, eventualele tulburări de coordonare fină și grosieră. Ulterior, interviul va fi completat cu datele anamnestice obținute de la aparținători (părinți, bunici etc.) cu privire la gradul de autonomie și eventualele simptome pentru care s-au prezentat la consult.

În cazul adolescenților, abordarea va fi una de interacțiune cu aceștia prin dialog separat de aparținători, încercând să adopt o atitudine empatică, astfel încât acesta să se simtă în siguranță și să-și exprime cu ușurință sentimentele și trăirile. Interviul va fi completat de datele obținute de la aparținători.

Diagnosticul psihiatric se bazează atât pe interviul clinic utilizând criteriile de diagnostic din DSM 5 și/sau ICD-10, coroborat cu teste specifice aplicate de către psiholog. În general, reticența părinților de a apela la serviciile de sănătate mintală se datorează faptului de a nu fi luați în evidența psihiatrică, gândindu-se „că le-ar putea afecta viitorul”.

Tratamentul va fi adaptat în funcție de simptomatologia pentru care se prezintă, ținând cont de comorbidități (psihiatrice sau de altă natură). În principiu, în funcție de tulburarea identificată și gravitatea acesteia, se va lua în calcul tratamentul psihoterapeutic, asociat sau nu cu conduita terapeutică medicamentoasă. Se vor explica aparținătorilor în detaliu eventualele efecte secundare ale medicației, precum și respectarea cu strictețe a schemei terapeutice, precum și eventualele modificări ale acesteia să fie făcute cu consimțământul medicului curant. În general, colaborarea dintre medicul psihiatru și psiholog sau psihoterapeut este una strânsă pentru a avea evoluții favorabile în cel mai scurt timp posibil.