Şcoala ca umilinţă

“Prostia socială” are propria-i elită, structurată pe măsură ce “turma se alcătuieşte: măgarul îşi ia doctoratul şi devine gânditor, câinii îşi iau licenţa în drept, primesc pistoale şi dreptul de a se considera lupi: lupi geto-daci. Limba devine limbaj şi limbajul lătrătură. Aplauzele şi uralele înlocuiesc opinia publică şi liberul arbitru”, după cum ne povesteşte scriitorul I.D. Sîrbu.
Ar trebui însă să îngrijoreze şi degradarea umană a celor care se ocupă de educaţia copiilor noştri. Când salariul mizerabil nu acoperă facturile restante, nu mai există dorinţa de a vorbi despre Balzac la literatură universală sau despre cotiledonate la biologie. Sărăcia perpetuată a distrus structura morală şi intelectuală a dascălilor. Fără voia lor. Începutul se cunoaşte, a fost acela al pedagogiei socialiste care trebuia să fabrice “omul nou”, “care este” iar pe val.
“Adevărurile” care ies dintr-un inspectorat şcolar sunt mai monstruoase decât dinozaurii epocilor trecute. Mergeţi să le vedeţi chipurile, „să-i cântăriţi ca oameni. Ei au acum în mână sufletele întregului tineret, de ei depinde viitorul nostru, prin ei pierim ca spirit şi cultură”. Acesta poate fi un răspuns concret asupra bulibăşelilor didactice şi organizatorice de la bacalaureat şi variate teste naţionale, admiteri etc. Nu ştie stânga ce vrea dreapta. Astăzi avem şcoli insalubre cu profesori plictisiţi, deshăinaţi, cu priviri sordide, toropiţi de lehamitea şi sărăcia lunilor de vacanţă.
Singura alternativă pentru a schimba cotidianul monoton este începerea anului şcolar din fiecare toamnă, cu nebiruitele probleme: facturi de tot felul, galopante şi ades restante, copii zburătăciţi şi nervoşi, lecţii predate în silă sau deloc, salariul mizer, de hamal analfabet dintr-un port flamand al secolului al XVIII-lea. Am auzit doi elevi vorbind despre profesoara lor, care venea în aceeaşi „fustă de talcioc”. Unul dintre ei a concluzionat: „Păi, dacă-i profă!”.
Dar când a fost altfel? Kir Panaiot Lavriotis, profesor la toate în veacul al XVIII-lea bucureştean, a lansat sloganul atât de profetic: „Leafă mică, dar efortul mare!”. În aceeaşi perioadă, marele învăţat Neofit, unul dintre cei mai apreciaţi dascăli ai Şcolii domneşti de la Sf. Sava, a fost bătut cu ciomegele de bătăuşii plătiţi de un elev al său, boier Bărcănescu, pe motiv că nu-l trecuse clasa. Eforia şcolii a dat verdictul: „E boier, n-avem ce-i face”.
Iar Neofit a demisionat şi a plecat în Balcani. Nu demult, o profesoară de literatura română dintr-un liceu bucureştean a fost bătută măr, chiar în faţa clasei unde preda, de un fost elev lăsat corigent! Elevii din clasă au refuzat să depună mărturie, iar intrusul nu putea fi exmatriculat deoarece se mutase în altă şcoală (şi a primit doar o amendă pentru că jucase baschet în curtea fostului său liceu), după ce o înjosise pe profesoară, iar aceasta a fost nevoită să se transfere din cauza umilinţei suferite. Iată cum secolul al XVIII-lea respiră în secolul XXI sau: „Este boier, n-avem ce-i face!”