Gheorghe Dinică a fost înmormântat cu flori şi salve de tun

Peste o mie de persoane au participat la slujba de înmormântare, iar ofiţerii Regimentului de Gardă şi Protocol au tras trei salve de tun.

“Am asistat la un fenomen la care nu m-am aşteptat în ultimele trei zile, la sărăcirea limbii române. Televiziunile şi radiourile au încercat să găsească cuvinte potrivite, superlative care să închidă între coperte o carieră întreagă. Nu au reuşit. Nu putem vorbi de trecerea în nefiinţă a cuiva care a făcut o asemenea carieră. Dinică face parte din această familie excepţională de purtători de speranţă”, a spus cu emoţie în glas Ion Caramitru.

“Gheorghe Dinică a fost dăruit cu harul profesiei. (…) Acum a ales nemărginirea, va fi întâmpinat de colegi ca Amza, Tapalagă, Ştefan Iordache. Toţi sunt din ce sunt visele făcute: aceeaşi stofă aveau, aceeaşi trăinicie, cercul strâmt al vieţii noastre este înconjurat de somn. Somn uşor, Gheorghe Dinică”, au fost cuvintele prietenului Marin Moraru.

În Foaierul Sălii mari a Teatrului Naţional din Bucureşti, pe scena căruia Gheorghe Dinică a interpretat roluri magistrale, a avut loc o slujbă religioasă, încă un pas în ritualul prin care ne despărţim de unul dintre cei mai mari actori pe care România i-a avut vreodată.

Încă de dimineaţă, colegi de scenă sau oameni obişnuiţi au venit la Teatrul Naţional, pentru a-i aduce actorului un ultim omagiu, printre care Marin Moraru, Ion Caramitru, Mircea Albulescu, Victor Rebengiuc, Coca Bloos, Dana Dogaru, precum şi mulţi alţi parteneri de teatru şi film ai marelui dispărut, care au făcut de gardă în ritualul priveghiului la căpătâiul “meşterului”, cum accepta să fie numit. Şi politicieni şi-au prezentat omagiile celui care a plecat dintre noi, precum şi soţiei sale, Gabriela – i-am observat pe Ion Iliescu şi Theodor Paleologu.

Gheorghe Dinică, actor emblematic pentru filmul şi teatrul românesc, a lăsat în urmă zeci de roluri memorabile pe toate scenele importante ale Capitalei şi în peste 60 de filme.

S-a născut pe 1 ianuarie 1934, la Bucureşti, iar în 1961 îşi deschidea drumul spre glorie, ca absolvent al Institutului de Artă Teatrală şi Cinematografică, la clasa profesoarei Dina Cocea.

“Am fost un copil liber, năzdrăvan, curios, mai degrabă crescut de stradă şi de prieteni decât de familie, dar sufletul şi mintea mea de copil au memorat doar farmecul străzii şi al jocurilor de puştani. Nici nu mai ştiu câte roluri am jucat cu trupa de amatori, zeci de personaje… Primul meu rol a fost cu o trupă de amatori de la Poştă, iar eu interpretam rolul Locotenentului Stamatescu din piesa <Titanic vals> de Tudor Muşatescu. Eram pe scena şi parcă visam. Nici nu ştiam ce se întâmplă cu mine. La un moment dat, m-au trezit nişte aplauze din sală. Acelea au fost primele aplauze din viaţa mea. M-am suit pe scenă şi parcă eram acolo de când lumea”, îşi amintea el.

Iar scena a fost onorată să-l găzduiască pentru a oferi publicului roluri antologice la aproape toate teatrele bucureştene. Practic, trecerea în revistă a pieselor în care a jucat Dinică reprezintă o sumă de repere pentru dramaturgia românească şi mondială, de la Caragiale, Teodor Mazilu, Eugen Ionescu şi Baranga, la Shakespeare, G. B. Shaw, Cehov şi Gorki. Relevantă pentru memoria recentă a spectatorilor este apariţia lui, ani la rând, în “Take, Ianke şi Cadîr”, în care i-a avut ca parteneri pe bunii săi prieteni Marin Moraru şi Radu Beligan. Începând din 1963, a jucat şi în piese şi filme de televiziune, ultimele sale colaborări fiind legate de telenovelele de succes “Inimă de ţigan” şi “Regina”.

Talentul uriaş şi pasiunea pentru actorie l-au impus rapid, încă din tinereţe, şi pe marile ecrane. Debutul în film s-a consumat în 1963, în “Străinul” lui Mihai Iacob, pe un scenariu de Titus Popovici, în care a jucat alături de un alt amic de-o viaţă al său, Ştefan Iordache, plecat şi el în eternitate. Au urmat alte peste 60 de pelicule, cu Gheorghe Dinică magistral în pielea unor personaje în majoritate negative. Memorabile au rămas, astfel, prestaţiile sale din producţii ca “Atunci i-am condamnat pe toţi la moarte” (1971), “Osânda” (1976), “Prin cenuşa imperiului” (1976), “Concurs” (1982), “Cel mai iubit dintre pământeni” (1992), “Patul conjugal” (1992) sau “După-amiaza unui torţionar” (2001), titluri de referinţă ale cinematografiei autohtone.

Cele mai cunoscute personaje ale sale sunt însă Lăscărică şi Paraipan, din seria de filme poliţiste regizată de Sergiu Nicolaescu, în care rolurile lui Dinică au lăsat în urmă replici intrate în folclorul urban, cum ar fi “Nu trage, dom Semaca!”.

La fel de populare sunt şi replicile sale din “Columna”, filmul istoric realizat în 1968 de Mircea Drăgan, în care Dinică, în rolul trădătorului Bastus, spunea: “În nemernicia mea, ca un câine turbat, am muşcat mâna care m-a hrănit…”

A făcut şi comedie, cu la fel de mult succes, fiind de neuitat pentru “De ce trag clopotele, Mitică?” (1982), “Secretul lui Bachus (1984), “Secretul lui Nemesis” (1986), “Cuibul de viespi” (1987), “Crucea de Piatră” (1993) şi Filantropica (2001). 

Pentru prestaţiile sale cinematografice, artistul a fost distins cu nouă premii, printre care şi unul pentru întreaga carieră, acordat la Transilvania International Film Festival (TIFF). În 1999, a fost recompensat şi cu Premiul de Excelenţă al Uniunii Teatrale din România (UNITER), iar anul trecut a primit Titlul de Doctor Honoris Causa, din partea Universităţii Naţionale de Artă Teatrală şi Cinematografică (UNATC).

Marele actor a cochetat şi cu muzica, înregistrând melodii de petrecere pe albume la care a colaborat cu bunii săi prieteni Ştefan Iordache şi Nelu Ploieşteanu. Ideea proiectele sale muzicale s-a născut în 2002, la filmările pentru “Turnul din Pisa”, când Şerban Marinescu, regizorul peliculei, care îi cunoaştea calităţile vocale, l-a distribuit în rolul unui lăutar.

Carismatic, modest şi cu un umor de o sponaneitate debortantă, Dinică a probat, de asemenea, verticalitate, eleganţă şi toleranţă. Nu a dat niciodată cu piatra şi a găsit întotdeauna răspunsuri în oceanul său de sinceritate. Într-un interviu din 2004 pentru HBO, actorul îşi amintea, de pildă, cum a scăpat, înainte de 1989, de “Cântarea României”. “Am avut noroc. Nu arătam prea bine la faţă şi nu poţi să dai la orice derbedeu, aşa, ca mine, să spună marile idealuri ale României. Mă uitam la săracii colegi, ce era pe capul lor! Erai o dată chemat acolo şi erai terminat, nu puteai să mai refuzi. Versuri pe stadioane, era nenorocire. La mine ziceau – ăsta joacă numai derbedei, nu are dreptul. Şi am scăpat”. Peste patru ani, şi-a spus punctul de vedere şi despre implicarea artiştilor în politică. “Nu e bine. Actorii sunt oamenii publicului, publicul îi ascultă. Nu cred în implicarea politică a artistului, de orice fel ar fi el”, spunea Dinică, într-un interviu pentru Cotidianul.

Din 1996, actorul era căsătorit cu Gabriela Georgeta. “Pot spune că sunt un tânăr căsătorit doar ca ani de căsnicie. Un rol foarte important îl are înţelegerea pe care o avem unul pentru celălalt, în afară de simpatiile reciproce fără de care nu ne-am fi adunat…E o femeie care are o relaţie clară cu viaţa şi care a făcut ordine în dezordinea existenţei mele”, scria actorul pe site-ul său.

Comparat deseori cu Robert De Niro, legendarul star american premiat cu două Oscaruri, Gheorghe Dinică a spus adio lumii, la 75 de ani, fără să fi avut parte de milioanele şi fastul de la Hollywood, însă, după cum mărturisea în 2008, cu satisfacţia supremă pentru un actor, aceea de a fi rămas în conştiinţa oamenilor.

Actorul Gheorghe Dinică a încetat din viaţă, marţi, în jurul orei 13, după 20 de zile de internare la secţia de terapie intensivă a Spitalului de urgenţă “Floreasca”.