„Ceauşescu considera că Dacia e numai bună pentru idioţi”

„Ce am învăţat ca ţar al industriei auto”.

„Se spune că istoria se repetă. Dacă eşti ca mine şi ai trăit două vieţi, ai şansa de a vedea cum istoria se rescrie în faţa propriilor tăi ochi. Preluarea grupului General Motors de către guvernul american şi sindicatul UAW mă face să mă gândesc la managementul catastrofal al industriei auto româneşti din perioada comunistă, construită în colaborare cu producătorii francezi Renault şi Citroen”, scrie Pacepa.

Acesta povesteşte cum Nicolae Ceauşescu a decis, la jumătatea anilor 1960, că doreşte o industrie producătoare de maşini, iar proiectul a demarat rapid. „Nu ştiam nimic despre producţia de automobile, dar oricum nimeni din anturajul lui Ceauşescu nu se pricepea. Tatăl meu fusese o perioadă îndelungată şef al departamentului de service al subsidiarei General Motors din Bucureşti. În acea perioadă, eu eram şef al programului românesc de spionaj”, spune Pacepa.

În continuare, Pacepa povesteşte cum a fost însărcinat de Ceauşescu cu medierea procesului de achiziţie a unei licenţe de producţie pentru un automobil de mici dimensiuni de la un constructor occidental, planul fiind acela ca, ulterior, tot ce ar mai fi fost necesar producţiei să fie furat. Astfel, trei companii occidentale au intrat în competiţie, iar Ceauşescu s-a decis pentru firma Renault, deţinută de guvernul francez. „În cele din urmă am obţinut licenţa pentru producţia unui model Renault 12, foarte vechi şi gata să fie scos din producţie, doar pentru că era cea mai ieftină licenţă, a decis Ceauşescu, arătând prin asta ce gândea despre poporul român.

Numele Dacia, pentru comemorarea a 2000 de ani ai regiunii

“Automobilul a fost botezat Dacia, pentru a comemora istoria de două mii de ani a regiunii. Într-o economie condusă de la centru, simbolismul conta cel mai mult, mai ales în ceea ce priveşte produsele ce se găseau rar”, explică Pacepa. Când a văzut însă primul automobil Dacia produs în România, Ceauşescu a decretat că e „prea luxoasă pentru idioţi” şi, în consecinţă, în scurt timp, radioul, oglinda din dreapta şi încălzirea din scaune au fost eliminate.

Alte dotări considerate prea pretenţioase au fost apoi eliminate de birocraţi şi de sindicatele muncitoreşti care conduceau fabrica. „În cele din urmă, automobilul a intrat pe piaţă într-o formă mult mai slab dotată decât modelul Renault 12”, scrie Pacepa.

Oltcit – maşină pentru export

Pacepa mai scrie că Ceauşescu dorea să vadă modele româneşti de automobile prezente în toate ţările lumii. „Mi-a cerut să achiziţionez o nouă licenţă occidentală, însă de data aceasta automobilul trebuia produs pentru export. Noua maşină a fost botezată Oltcit, combinaţie între cuvintele Oltenia, regiunea natală a lui Ceauşescu, şi automobilul francez Citroen. Pentru a economisi valuta străină la care ţinea atât de mult, Ceauşescu a decretat că piesele de schimb pentru Oltcit urmează să fie produse la cele 166 de fabrici din România. Coordonarea producţiei a 166 de fabrici reprezenta o sarcină monumentală chiar şi pentru cei mai maturi producători de automobile din lume, iar în cele din urmă sarcina s-a dovenit imposibilă pentru birocraţia română, care se făcea că munceşte şi era plătită corespunzător”, relatează Pacepa.

Pacepa mai aminteşte că, în vara anului 1978, Ceauşescu l-a numit în funcţia de şef al casei prezidenţiale, „o funcţie nouă, care se voia similară celei de şef al administraţiei prezidenţiale americane. Odată cu funcţia, am primit şi un automobil Jaguar, care fusese produs într-o fabrică condusă de guvernul britanic, dar maşina era atât de proastă încât a stat mai mult la reparaţii decât pe şosele”.

„Sper ca administraţia americană, Congresul şi alegătorii să analizeze cu atenţie istoria şi să nu lase industria auto americană să ajungă precum Dacia, Oltcit sau Jaguar. Producţia de automobile şi interferenţele guvernamentale nu merg bine împreună bine nici în statele capitaliste”, conchide Pacepa.

„Wall Street Journal” îl descrie pe Ion Mihai Pacepa ca fiind „ofiţerul cu gradul cel mai înalt din fostul spaţiu comunist care a fugit în Occident, în 1978” şi „autor al cărţii , în care a făcut dezvăluiri despre fostul dictator al României”.