În 1925, într-un atelier din Impasse Ronsin, un tânăr student timișorean la Sorbona îl întâlnea pe Constantin Brâncuși.

Zsiga Varga, corespondent pentru Temesvári Hirlap, avea să noteze în paginile ziarului o frază care pare să cuprindă întreaga soartă a geniului: „Acasă, continuă Brâncuși, abia dacă sunt cunoscut. Cine mă știe, râde în adâncul ființei lui!”

„Astăzi, nimeni nu mai râde. Brâncuși a devenit «paradigma» culturii române. Și, chiar dacă destinul l-a legat mai strâns de Paris decât de România, rămâne acel artist universal care ne-a dăruit un limbaj sculptural fără vârstă. Dar iată că Brâncuși și Banatul s-au întâlnit și altfel. În colecțiile Muzeului Național al Banatului se află o piesă discretă, dar cu o poveste impresionantă: o frunză de stejar sculptată în lemn, dăruită de Brâncuși lui Traian Vuia. Obiectul a fost păstrat de familia inventatorului, iar în 1947, Cornelia Iovănescu Matiaș, nepoata lui Vuia, l-a primit în dar”, au transmis, miercuri, reprezentanții Muzeului Național al Banatului.

Frunza este austeră și are conturul desenat în șapte lobi fiind străbătută de nervuri delicate, asemănătoare unor linii ale vieții încrestate într-o palmă. Simbol al perenității, al rezistenței, al legăturii dintre artă și destin.