În urmă cu 3500 de ani, un babilonian a avut ideea de a umple intestinul unui animal cu bucăți din carnea sa condimentată. Cârnatul primitiv a trecut prin mâinile grecilor, care l-au numit orya, și apoi prin cele ale romanilor, care l-au numit salsisius, de la adjectivul salsus (sărat), pornind de la premisa că toată carnea sărată putea fi băgată în intestine. Cârnații romani de moștenire elenă erau turtiți, aproape circulari, și aveau cele mai incredibile umpluturi. Specialitatea s-a răspândit cu succes în cadrul imperiului.

Poetul grec Homer, în Odiseea sa, descrie nerăbdarea pe care o simțea omul din vremea sa pentru acest aliment delicios: „Când un om lângă foc umple un cârnat cu grăsime și sânge și îl întoarce dintr-o parte în alta, așteaptă doar să se prăjească în timp cât mai scurt”.

Porcul a triumfat timp de secole în Grecia, unde era un animal foarte apreciat. Homer lasă să se înțeleagă că, în timp ce boul era fript, porcul era fiert, dar asta până la așa-numita „complexitate culinară” a lumii clasice, când au început să se experimenteze tot felul de posibilități pentru a-l transforma într-o delicatesă.

Carnea de porc a fost umplută cu ierburi, s-au făcut mii de încercări cu ea și au apărut rețete surprinzătoare, după cum povestește comicul grec Aristofan. Comanda carnati sticks de pe Freshful!

Gătitul era unul dintre hobby-urile lor preferate, atât de mult încât, alături de lista celor șapte minuni ale lumii sau a celor șapte înțelepți ai Greciei, aveau o listă cu cei mai eminenți șapte bucătari din istorie, printre care și marele Afthomates din Corint, inventatorul budincii negre, adică a sângeretelui.

Și la Roma se mâncau cârnați de porc. Acest animal era o delicatesă larg răspândită: patricienii ar fi plătit orice pentru vulva scroafei sau pentru sânii ei. Pliniu povestește ce fel de controverse au existat cu privire la faptul dacă era mai bună scroafa sterilă sau scroafa care făta.

Ei au fost cei care au descoperit cu adevărat șunca: chiar și atunci se știa că cea mai bună șuncă era cea din porc hrănit doar cu ghindă.

Romanii au fost de fapt cei care au dezvoltat industria mezelurilor: din intestinul gros umplut cu carne se făcea pendulul, care nu era altceva decât un cârnat gros, în timp ce din intestinul subțire se făcea hilla: un cârnat subțire și zvelt.

Cea mai veche carte de bucate cunoscută, care datează din secolul al II-lea, afirmă că, la sărbătorile lupercale care aveau loc începând cu 15 februarie în cinstea lui Lupercus, zeul păstorilor, adolescenții erau admiși la maturitate printr-un rit care mergea adesea prea departe în simbolistica cârnaților.

Acest abuz a determinat Biserica, după ce a dobândit un statut oficial, să interzică un produs cu conotații păcătoase, iar animozitatea față de acest cârnat a fost atât de mare încât Constantin I cel Mare a interzis consumul acestuia.

În același timp, a fost interzisă celebrarea festivalurilor Lupercalia, moștenitoare ale tradițiilor și obiceiurilor unei lumi păgâne care începea să se scufunde în uitare. Lupercalia fusese marele festival, marele festival al cârnaților.

Dar aceste interdicții nu au reușit să alunge consumul, iar cârnații au continuat să fie fabricați în mod clandestin, ajungând la statutul de aliment interzis, dobândind astfel atracția a tot ceea ce era interzis.

Cârnații romani erau foarte asemănători cu cei greci, chiar și în ceea ce privește modul de preparare.

De-a lungul Evului Mediu, cârnatul a căpătat dimensiuni și diametre diferite, adaptându-se la cultura care îl îmbrățișa; de exemplu, în țările mediteraneene se tindea să-l facă mai uscat pentru a rezista la căldură, iar în țările nordice, cum ar fi Scoția, fulgii de ovăz au devenit umplutura principală a acestui preparat.

În prezent, nu există nicio țară din Europa care să nu aibă cel puțin un tip de cârnat național. Fără îndoială, în Germania, preparatul a atins cea mai mare popularitate. Vezi Cabanos – oferte online.

Cârnații germani sunt pe bază de carne de porc, adesea combinată cu carne de vită și slănină. Există aproape tot atâtea soiuri câte orașe există în Germania, iar unele poartă numele orașului în care au fost fabricate pentru prima dată.

(1867)