Maestre, dragostea faţă de muzică există încă din copilărie şi v-a marcat întreaga viaţă.

Da, aşa este. Nici nu putea fi altfel. Am crescut într-o familie în care muzica era la ea acasă.Tatal meu era dirijor şi compozitor, mama cânta în corul operei, iar fratele meu mai mare, Richard, care mai apoi a devenit un reprezentativ interpret şi compozitor de jazz, cunoscut şi recunoscut atât în ţară, cât şi în străinătate, era deja avansat cu studiile muzicale. Aşa că de mic, vrând nevrând m-am ocupat de muzică. Aveam vreo doi ani când deja încercam să îi imit pe cei mari şi clămpăneam la pian. Desigur, nimic serios. Doar aşa, de joacă. Însă de la şase ani am început cu regularitate studiile de pian şi în copilăria mea nu era ceva de excepţie să stau ore în şir în faţa acestui instrument.Totodată, de mic am fost un spectator permanent al concertelor de la Filarmonică şi nu lipseam nici de la spectacolele de la Operă. Trebuie să recunosc că-mi plăceau lucrurile pe care le vedeam, dar îmi plăcea şi să-mi admir părinţii când erau pe scenă. Desigur, seara, acasă se discuta spectacolul care avusese loc. Când am crescut mai mare, pe lângă fratele meu intram şi eu în aceste discuţii, eram eu însumi să-mi formez o părere despre cele văzute, fâcând atât aprecieri, cât şi critici despre cele văzute.

Crescând într-un astfel de mediu, era inevitabil să vă alegeţi o profesie în domeniul muzical. Aşadar, ce a urmat?

Tata nu a fost de acord să păşesc şi eu în lumea artei. Deseori spunea că deja sunt destui muzicanţi în familie şi este bine să aleg o altă carieră, de ce nu, mai bănoasă, căci artiştii de la noi nu erau niciodată bine plătiţi. Spus mai tare sau mai încet, în lumea comunismului erau consideraţi nişte oameni care nu produc nimic, dar consumă din ce produce clasa muncitoare. Dar tata nu a avut succes. Hotărârea mea era luată. Am dorit să devin dirijor, să duc mai departe tradiţia familiei, mai cu seamă că în această perioadă tata dirija tot mai rar, acordând mai mult timp muncii de compozitor. Din păcate, pe vremea aceea nu exista clasă de dirijori, aşa că trebuia să găsesc o nouă opţiune. Însă, colac peste pupăză, chiar în acea perioadă, familia mea trecea printr-un moment greu. Pe motive politice, tata a fost dat afară de la serviciu, iar fratele meu, exmatriculat de la facultate pe motiv că a dat un concert de jazz în Bucureşti la o ambasadă a unei ţări numită pe vremea aceea neprietenoasă. În acest context, am ales să dau admitere la Institutul Pedagogic din Timişoara, secţia muzică, fiindu-mi clar că nu pe mine mă aştepta Conservatorul de la Bucureşti, eu, copil cu tată şi frate consideraţi într-un fel duşmani ai poporului.

Aşadar, în 1965 aţi terminat studiile şi a urmat o nouă etapă în viaţa dumneavoastră. Ce a urmat?

Da, aşa cum se ştie, după terminarea facultăţii am fost repartizat profesor de muzică la Caransebeş, unde am predat la Liceul Nr.2, precum şi la Şcoala de muzică din oraş. Aici m-am implicat pe deplin în viaţa culturală a celor două şcoli, ca de altfel a întregului oraş. În acest sens, am format o orchestră a Şcolii de muzică alcătuită atât din elevi, cât şi din profesori, eu fiind dirijorul lor. Pe durata şederii mele acolo, această orchestră a susţinut zeci de concerte de mare succes. Trebuie să mărturisesc că aceasta a fost prima orchestră pe care am dirijat-o. Tot aici am înfiinţat o operă pentru copii, ceea ce la vremea respectivă era o mare noutate şi de ce nu, o raritate. Mai apoi, sub conducerea mea a luat fiinţă corul de cameră Antonio Secneti, care a cucerit mai multe locuri pe podium în concursurile naţionale organizate în acea vreme.În tot oraşul a fost cunoscută şi formaţia de muzică uşoară Matador, la care, trebuie să mărturisesc, eu personal am ţinut foarte mult. Chiar pot să spun, privind acum în trecut, că acei şase ani lucraţi în învăţământ au fost rodnici şi m-au ajutat să câştig multă experienţă.

Apoi am plecat la Bucureşti, am dat admitere la Conservator. Asta se întâmpla în 1971. Spre marea mea bucurie, am fost printre cei admişi. Au urmat patru ani de studii aprofundate, deloc uşoare, dar cu reuşită. În 1975 am primit diploma de dirijor de orchestră. Partea cea grea de-abia de atunci a început. Eram pe acea vreme printre puţinii absolvenţi de studii superioare care, prin regulament, nu primeam o repartiţie de stat. Aşa că trebuia să-mi găsesc singur de lucru. Desigur, ca orice dirijor, şi eu am vrut să ajung la pupitrul unei filarmonici, nu al unei opere. De ce? Sunt multe motive. În primul rând, la filarmonică dirijorul stă pe scenă, este considerat omul numărul unu, aplauzele i se adresează şi aşa mai departe. Pe când la operă, dirijorul stă în fosă, este un om aproape neglijat, laurii revenind soliştilor de pe scenă. Pe de altă parte însă, a lucra ca dirijor de operă presupune mult mai multe cunoştinţe. Trebuie să cunoşti canto, regie, balet. În plus, trebuie să simţi tot timpul solistul de pe scenă, atunci când are mici probleme cu vocea, are o zi mai proastă, să ştii să adaptezi orchestra la cerinţele momentului de pe scenă. Nu întâmplător, aproape toţi marii dirijori şi-au început activitatea la orchestrele de la operă. Cu toate astea, recunosc sincer că eu îmi doream totuşi să dirijez la o filarmonică. Dar loc liber a fost doar la Opera din Timişoara, aşa că m-am prezentat aici la concurs. Din păcate, lipsa de experienţă şi-a spus cuvântul, aşa că am buctat, aşa cum se spune aici, în Banat. Peste câteva luni însă, directoarea de atunci a instituţiei, maestra Cornelia Voinea, mi-a oferit o şansă – să devin asistent dirijor, lucru pe care, desigur, l-am acceptat. Acest post mi-a dat ocazia să trec prin toate fazele necesare ce duc la formarea unui dirijor de valoare şi să cunosc bine mecanismul funcţionării unei opere. Am fost corepitor, maestru de cor, secretar muzical, iar în anumite momente am preluat şi dirijarea orchestrei. Prima mea apariţie în această postură a fost în „Ţara surâsului”, iar prima premieră dirijată, „Cosi Fan Tutte”, iar primul mare spectacol, „Nabucco”. Sincer, aceste apariţii nu o să le uit niciodată.

Interviul integral, aşa cum a fost el consemnat de omul de presă Zoltan Kovacs, îl puteţi citi în paginile săptămânalului Agenda din data de 2 octombrie 2015.