La fel cum ne-am obișnuit, partidele jucate acasă, pe arena Știința, au acel ceva care ne înfrumusețează duminicile, momentul pe care îl așteptăm săptămână de săptămână. Meciurile sunt descrise în fotografii și filmări, dar, de cele mai multe ori, emoțiile nu sunt captate la valoarea maximă nici de aparatul foto, nici de camera de filmat. Trăirile rămân în fiecare dintre noi, iar, odată cu trecerea timpului, își pierd din intensitate. Când revedem o fotografie sau o filmare, ne revine zâmbetul pe buze și instant mintea noastră se întoarce în timp, la acel moment în care am simțit ceva. Avem capacitatea de a retrăi acele experiențe, de a trezi din nou la viață acele sentimente, dar nu la aceeași intensitate. Momentul a fost și ni s-a întipărit în minte, îl putem aduce înapoi ori de câte ori dorim, dar nu ne putem lupta cu trecerea timpului, care așează încă un strat de praf peste amintiri, indiferent cât de intense au fost. Fiecare dintre noi înregistrează același eveniment într-o manieră diferită, fiindcă privește lucrurile din punctul său de vedere. Un ziarist trebuie să vadă cât mai mult, să acceseze cât mai multe informații, pentru a putea relata evenimentul și a-l transpune în cuvinte, pentru cei care nu au fost acolo. Atunci când ziaristul vede în alb-violet, imaginea se schimbă. Obiectivitatea se amestecă cu subiectivismul, iar imaginile se îmbină. Ce se vede și ce ce aude în spatele aparatului de fotografiat?
Încă dinainte de a ajunge la meci și a vedea sutele de suporteri veniți să își încurajeze echipa favorită, te lovește zgomotul. Sute de voci care cântă la unison și care se aud de la câteva străzi distanță. Zgomotul se propagă, te cuprinde, și îți dă un imbold să te grăbești, te cheamă. Chiar și celor care nu sunt microbiști, li se trezește curiozitatea. Vrei să vezi ce se întâmplă, ce a reunit și menține în alertă atâtea sute de oameni. Pe stadion, în peluză, vezi totul în alb-violet. Steaguri, fulare, eșarfe, suporteri, totul este alb-violet, toți sunt ancorați în moment și cu ochii ațintiți la meci. Este o mare de oameni care trăiesc aproape aceleași sentimente timp de 90 de minute.
De dincolo de gard, din teren, imaginea se schimbă. Din depărtare, galeria este un întreg, care se mișcă, freamătă, și cântă la unison. De aproape, ai o succesiune de imagini, care se perindă într-un ritm amețitor pe parcursul celor 90 de minute de meci. O coregrafie perfectă, un zâmbet al unui puști cățărat pe gard, care flutură vesel un steag alb-violet, suporteri sprijiniți de gard, mângâiați de razele soarelui, concentrați la meci, un driebling al unui jucător polist, un șut ratat, un lider care dă tonul, portavocea strălucește în soare, freamătul galeriei, “Haide Poli, dă-le gol!”, luptă în teren, jucător faultat, tensiune, pumni încleștați în gard, anticiparea rezultatului, “Haide Poli, dă-le gol!”, mai tare, nu se aude, tare, “Goool!”, bucurie maximă.
Zâmbete contagioase, fulare în aer, cântecele se aud tot mai tare. “Băieții în ghete” se îmbrățișează în teren și reiau jocul. Peisajul se repetă la fiecare meci. Sunt în cea mai mare parte aceiași actori, care au, invariabil, aceleași trăiri și care își scriu singuri povestea, își clădesc singuri viitorul. Ce poate să facă un ziarist? Să redea povestea și pentru cei care au fost acolo, și pentru cei care din diverse motive, nu au reușit. Povestea însă, o scrie fiecare dintre alb-violeți, pe care eu îi descopăr meci de meci, iar pe mulți, am ocazia să îi imortalizez. Nu puține sunt ocaziile în care aud, de cealaltă parte a gardului, rugămintea sau îndemnul de a face o poză. Indiferent câte aș face, și am făcut mii până acum, fiecare are farmecul ei. Asta pentru că fiecare polist este unic și își exprimă atașamentul față de echipă în felul său, iar fiecare zâmbet și fiecare fular ridicat în aer ascunde o poveste. Fiecare polist are povestea lui, indiferent că este liderul care dă tonul, sau unul dintre sutele care compun Peluza Sud. Drumul însă este unul singur, iar cu toții au ales să îl urmeze. Nu știm dacă toate partidele vor fi la fel de tensionate, sau câștigate cu 2-0 la fel de ușor ca cel cu Avântul Topolovățul Mare. Cert este că indiferent cu ce echipă luptă Politehnica, alb-violeții își manifestă la finele meciului respectul pentru toți adversarii redutabili, curajoși și demni, aceștia fiind aplaudați de galerie. Rămâne de văzut cum vor fi adversarii de anul următor. Până atunci însă ASU Politehnica mai are două meciuri de jucat, pe care le așteptăm cu aceeași nerăbdare ca întotdeauna. Haide Poli! Obligatoriu înainte!
Citiți principiile noastre de moderare aici!