Bega era o sursă bună de apă pentru timișoreni, până în 1732, nefiind poluată.

„Evlya Celebi, călătorul turc, menționa la 1660, grilajul de lemn ce împiedica crengile și ierburile să ajungă odată cu apa râului în interiorul cetății. Periodic, albia acestuia era curățată și procedeul s-a menținut peste veacuri”, povestesc cei de la Muzeul Național al Banatului, pe Facebook.

Între 1720 – 1730 au avut loc lucrări de drenare și de săpare a canalelor de mori din oraș, iar apa râului a devenit mai tulbure și mai puțin curată. Fântânile săpate de militari, nu mai aveau apă bună de băut, iar în 1831, din cele 127 de fântâni, doar în 33 era apă potabilă.

„În 1732, din ordinul guvernatorului Mercy a fost construită prima mașină hidraulică care alimenta cu apă filtrată din Bega opt cișmele publice în interiorul cetății. Apa era transportată printr-un sistem dublu de conducte de lemn îngropat în pământ. În anul 1774 a fost construită o nouă instalație care a fost comparată cu cele ce funcționau la Londra, Paris și Ausburg și care alimenta 14 cișmele publice. În mai 1849 ea a fost distrusă de armata maghiară a generalului Bem care ocupase Fabricul” mai spun reprezentanții muzeului.

Astfel, până în 1888, timișorenii au băut apa fântânilor care, în timpul asediului de peste trei luni, fuseseră sleite. În 1888, parohul româno-catolic din Cetate a forat în curtea parohiei de pe str. Bolyai, o fântână „americană”, adâncă de 60 m. În numai un deceniu, în Timișoara au fost forate peste 300 de astfel de fântâni.

„Între 1890 și 1894 meșterul fântânar Seidl din Vârșeț, a forat fântâna din Piața Unirii căutând apă arteziană pe care a găsit-o la peste 400 m adâncime. În Elisabetin, prima fântână a fost folosită din 1898 iar în 1903 era instalată o fântână cu pompă de mână în fața teatrului. Între 1898 și 1906, primăria a inițiat mai multe campanii de foraje adânci în jurul orașului pentru a stabili potențialul surselor de apă potabilă subterană necesare viitoarei alimentări moderne cu apă a Timișoarei ce urma să se dezvolte după demolarea fortificațiilor. Noua rețea de apă a orașului a fost realizată între 1907 și 1914 și de atunci și până în 1959 timișorenii au băut exclusiv apa izvoarelor subterane. Conductele de apă se întindeau pe 97,4 km și sistemul era reglat de cele două turnuri – rezervor de apă înălțate (1914) în Fabric și Josefin”, mai spun cei de la MNaB.

Era nevoie de și mai multă apă, pentru a asigura necesarul tuturor timișorenilor. Astfel, în 1959, din sus de stăvilarul Hidrocentralei a fost construită încă o uzină de apă, care prelucra apa Begăi, făcând-o potabilă.

„La sfârşitul secolului XX funcționau nu mai puțin de cinci uzine de apă. Mai bine de 80% din apa care o primesc timișorenii provine din Bega, scurgându-se pe o rețea de conducte lungă de peste 567 km. În fiecare oră această rețea este alimentată cu 5.000.000 litri de apă. Cei 125 litri de apă pe care-i consumă zilnic fiecare timișorean sunt integral contorizați, Timișoara fiind primul oraș din România care s-a aflat în această situație”, conchid cei de la MNaB.

Bibliografie: Florin Medeleţ, „Timişoara. Povestea oraşelor sale”, volum semnat alături de artistul vizual Dan Buruleanu

Foto: Muzeul Național al Banatului