S-au spus multe despre oraşul Victoria, că a fost “inventat” de comunişti în 1949, un exemplu de “citadelă a socialismului”, o creaţie industrială a puterii roşii. Dar dacă te duci acolo şi întrebi cu cine poţi să stai de vorbă despre trecutul localităţii, toată lumea te trimite la “manualul viu de istorie”, cum e recunoscut omul care are azi 83 de ani, venit în zona asta încă din 1950. Aşa l-am cunoscut pe inginerul Ionel Baiulescu. El ştie lucruri care dau peste cap toate teoriile de până acum.
Omul din faţa mea a fost director comercial al combinatului din Victoria, timp de 21 de ani, din 1965 până în 1986, când a ieşit la pensie. Dar şi locuitor al urbei, de 57 de ani încoace. E cu un an mai “mic” decât oraşul “roşu”. Care nu prea e roşu. Veţi vedea în continuare de ce.
Acord româno-german
Ideea construirii unui oraş, la numai trei kilometri de poalele Făgăraşului, n-a fost a comuniştilor, după cum susţine interlocutorul meu. Planurile erau mai vechi, încă de la sfârşitul anilor ’30, când statul român şi cel german au bătut palma pentru construirea unui gigant industrial în acest loc. “În ţara noastră s-a simţit nevoia de-a se asigura producţia militară. Noi nu aveam la vremea aia decât o amărâtă de fabrică de pulberi pentru infanterie în apropiere de Bucureşti. Aşa se face că în 1939 s-a încheiat un contract între cele două state. Se prevedea că statul german va livra la cheie două fabrici de pulberi pentru infanterie şi artilerie, una la Ucea şi alta la Mârşa, termenul de execuţie fiind 1944. În schimb, statul român se obliga să plătească nemţilor cu produse agricole şi petrol”.
Un combinat plătit de două ori
Utilajele erau aduse din Germania, străbătând un continent care se găsea atunci în plin război. “Eu am sosit la Ucea în 1950. Am găsit combinatul de aici realizat în proporţie de 80%, în privinţa clădirilor, dar la numai 50% ca dotare cu aparatura necesară.
Au fost construite aproximativ 100 de clădiri, unele înconjurate cu valuri de pământ, altele acoperite în totalitate cu pământ, totul pe o suprafaţă de 450 de hectare, cu o reţea internă de 12 kilometri de cale ferată şi 30 de kilometri de şosele şi alei”. Asta a realizat partea germană până în 1944, pentru că după aceea, timp de patru ani, lucrările au fost sistate de sovietici.
De ce? Pentru că ei au confiscat utilajele transportate din Germania spre România, considerându-le pradă de război, aşa că le-au schimbat destinaţia, trimiţându-le în URSS. Mai târziu, ruşii au început să aducă la Ucea aceleaşi instalaţii germane. Moscova a vrut să se creadă că ea era autoarea combinatului din România, aşa că utilajele au fost vopsite din nou şi marcate cu secera şi ciocanul. “Aici e o întâmplare hazlie. Coloana de sinteză a amoniacului ne-a venit abia în 1953. Agregatul fusese abandonat într-o gară din Siberia, i-a fost dată o vopsea nouă, erau şi nişte inscripţii ruseşti, de parcă ruşii îl făcuseră, dar alături, în relief, se distingeau literele originale, care arătau că aparatura era realizată în Germania“.
Inginerul îmi spune că România a fost astfel obligată să plătească încă o dată pentru “construirea” de către sovietici a combinatului de la Ucea, tocmai pentru că ruşii revendicau “paternitatea” tehnologiei.
Până în 1953 au fost puse pe roate fabricile de oxigen, de amoniac, de acid azotic, de nitroceluloză şi de pulberi.
Directorul şi istoria
Comuniştii au botezat, în 1949, noua aşezare, spunându-i Victoria. “Am găsit în arhive dovada că nemţii au vrut să facă aici o aşezare umană. În anul 1950 erau deja, în cadrul combinatului şi în afara lui, barăci din zidărie, încălzite cu gaz metan. Erau şi fundaţii pentru primele patru blocuri”.
Ceea ce a fost înainte de Victoria s-a numit Colonia Ucea, nume împrumutat de la o comună aflată la opt kilometri distanţă de viitorul oraş. “După moartea lui Stalin, combinatul chimic a trecut şi la producţia de bunuri de larg consum”.
Declinul uriaşului industrial a început chiar pe vremea comunismului, la mijlocul anilor ’80, susţine acelaşi Ionel Baiulescu. El explică acest lucru prin refuzul autorităţilor de a investi în retehnologizare. Acestea sunt faptele cunoscute de cel care este azi cetăţean de onoare al urbei sale.
»Coloana de sinteză a amoniacului ne-a venit abia în 1953. Agregatul fusese abandonat într-o gară din Siberia, i-a fost dată o vopsea nouă, erau şi nişte inscripţii ruseşti, de parcă ruşii îl făcuseră, dar alături, în relief, se distingeau literele originale, care arătau că aparatura era realizată în Germania.
Ionel Baiulescu, fost director comercial al combinatului din Victoria
Dan Gheorghe
Citiți principiile noastre de moderare aici!