“Tot Orlatul ne cunoaşte! Păi, cum să nu ne ştie, dacă jumătate din localnici sunt din familia mea?”
Sprijinită în baston, Rafira ne pofteşte în casă, iar apoi se aşază, cu greu, pe un scaun de lemn. Femeia îşi trage, din când în când, năframa care se tot încăpăţânează să alunece, lăsând să se vadă fire albe de păr ce se iţesc pe la tâmple.
Ridică apoi mâinile şi răsfiră degetele noduroase. “Am mai mulţi copii decât am degete la mâini”, ne zice, şi începe să-i numere cu grijă: Ilena, Maria, Ana, Ion, Rodica, Niculaie, Dumitru, Vasile, Rafira, Iuliana, Doina…Diferenţa de ani între ei este mică, aproape că i-am născut unul după altul!”
Când gătea, Rafira gătea ca la cantină. Când spăla rufe, nu-i mai ajungeau sârmele să le întindă. “Cumpăram câte 30 de pite deodată, trei, patru kile de carne se mâncau numa la o masă. Am şi acum oala de supă de vreo cinci litri şi cratiţa de mâncare. Păi, când puneam de-o mămăligă, consumam un săculeţ întreg cu mălai”.
Femeie credincioasă, Rafira nu s-a gândit nici o clipă să renunţe la vreo sarcină. “E mare păcat, te pedepseşte Cel de Sus. Ş-apoi, Dumnezeu nu-ţi dă niciodată mai mult decât poţi duce”. Degeaba i-au spus medicii să se oprească, degeaba i-au explicat cât de periculos este. Femeia n-a vrut în ruptul capului să se ferească.
“Io cu omu meu tare mult ne-am iubit…”, îşi aminteşte bătrâna, zâmbind. “Am fost tare fericiţi, păcat că omu meu acu s-a dus. Dar, pe toţi ne ia Dumnezeu. Important este să faci ceva în viaţă, ceva de care să fii mândru. Io am făcut copii, aşa a fost să fie. Şi vremurile erau altele, dar mi-a şi plăcut să am mulţi prichindei pe lângă mine. Şi m-au ajutat foarte mult. Păi, pe la 12 ani, i-am scos cu mine la câmp, la sapă. Şi nici unu nu s-a ferit de muncă. Tare-s mândră de ei!”
Tanti Rafira se ridică şi ne aduce un album cu fotografii. “Aici sunt amintirile noastre toate”, spune şi începe să răsfoiască pagină după pagină. Aici erau mici, aici erau mari, aici sunt casătoriţi, aici au şi ei nepoţi”.
“Ne-a fost greu cu banii”
Rafira Candin şi Ana Pop, sora ei, au primit, pe timpul regimului comunist, diploma de Mame Eroine. “Dar cu banii să ştiţi că nu ne-au ajutat. Ne trimiteau de la Bucureşti câte 500 de lei, dar se împărţeau în localitate, la Sfat. Noi nu am primit mare lucru. Câte 200, 300 de lei, chiar dacă aveam 11 guri de hrănit. Dar ne-am descurcat. Am mai tăiat pe ascuns câte o vacă, câte un pui, un porc… altfel nu aveam cum să trăim”.
Aproape toţi copiii şi nepoţii, toate rudele bătrânei, locuiesc în aceeaşi localitate. “N-au plecat de lângă mine. Mai sunt câţiva care au case în Sibiu, dar aproape toţi şi-au făcut rostul lângă familie. Sora mea stă peste drum. Câţiva nepoţi stau pe aceeaşi uliţă. Şi copiii au case la depărtare de câteva sute de metri. “Suntem uniţi. Asta se vede mai ales de sărbători, atunci când se adună cu toţii. Nu-i mai încape casa asta, aşa de mulţi îs”.
SURSA: www.google.ro
Citiți principiile noastre de moderare aici!