Regina Damian s-a stabilit la Timișoara în urmă cu opt ani. Cel mai recent proiect artistic al său este OUT OF THE BOX. Deținuții condamnați pentru fapte penale au ieșit „din cutie” și au devenit temporar artiști vizuali în cadrul unui program cultural unic. Sub îndrumarea artistei vizuale Regina Damian, ei au realizat zeci de instalații de mari dimensiuni. Regina este studentă la master la Facultatea de Arte și Design, unde a absolvit Pictură.

Te-ai născut în Turkmenistan, te-ai mutat în Rusia, apoi în Cehia, iar acum locuiești în Timișoara. Care a fost parcursul tău profesional până să te stabilești aici?

M-am născut pe timpul Uniunii Sovietice, în Turkmenistan, în orașul-port Krasnovodsk și aveam un bac direct spre Baku, în Azerbaijan. La un moment dat s-a agravat situația și la noi, ca în orice fostă republică URSS. Erau mai multe valuri când toți rușii plecau undeva, pe teritoriul federației. Familia mea a tot amânat plecarea, dar ai mei au luat decizia de a ne muta în 1996, când aveam aproape șapte ani. Ne-am mutat la bunica maternă, în zona Munților Ural, unde m-au înscris la școală.

Când a venit iarna nu mi-a plăcut deloc, în Turkmenistan era cald. Atunci am văzut ce înseamnă -20, -30 de grade. Am făcut Colegiul de Arte, iar la 20 de ani, după ce am reușit să strâng niște bănuți, am fugit prima dată în Cehia. Am vrut, de fapt, să continui învățământul superior acolo, dar un pic era peste posibilitățile mele și nici părinții nu mă puteau susține.

După un an de încercări în Cehia, am luat decizia să mă întorc înapoi în Rusia. Era și vârsta asta, de 20 de ani, când nu prea știi ce vrei, ești copil, dar atunci nu-ți dai seama. M-am întors, însă la începutul lui noiembrie am fugit în Egipt și mi-a prins bine. Am vrut să fac artă toată viața, dar acolo am lucrat ca antrenor de fitness. Făceam sport în Rusia ca să alung depresia. Apoi am lucrat o jumătate de an în Turcia și pentru că vorbesc limba cehă mereu găseam de lucru în hotelurile de lux.

Câte limbi străine vorbești?

Patru. Rusa e limba maternă, engleză, bineînțeles, cehă și română, pe care am învățat-o când am venit aici, în urmă cu opt ani. Deci după Turcia, m-am întors încă un an în Egipt, unde a explodat un avion și au închis granița, deci mi-au tăiat complet orice posibilitate de a mai continua munca acolo, fiind iarăși nevoită să mă întorc în Rusia. Am revenit în Rusia în decembrie 2015 pentru că au expulzat toți turiștii. Era un ger… și mi-am cheltuit aproape toți banii câștigați pe haine deoarece nu aveam îmbrăcăminte groasă și niciun plan de viitor.

Am venit aici pentru că la Brno, în Cehia, aveam prieteni studenți din România. Când am ajuns în Timișoara m-am îndrăgostit de oraș de la primul pas. Mi-am zis că aici voi locui. Am venit la sfârșitul lui mai-iunie și cred că nu am să uit niciodată cum am ajuns în Piața Victoriei, am văzut o clădire atât de frumoasă cu balcon pe colț, aproape de Catedrală, și mi-am zis că acolo vreau să locuiesc. În primul an am locuit nu în Piața Victoriei, ci în spate, pe strada Piatra Craiului.

Ți-a fost greu să înveți limba română?

Da. Am plâns, am zis că e imposibilă. M-am angajat la restaurant ca picolo la început, ca să ajut: nu puteam fi ospătar pentru că nu știam nicio boabă de română. Și atunci m-am pus repede să învăț, am insistat foarte mult, și deși plângeam, peste două luni deja luam comenzi de la mese. Îmi plac foarte mult oamenii din România, sunt calzi, deschiși.

Când au văzut primele mele interacțiuni cu clienții au fost delicați cu mine, chiar m-au ajutat să nu intru în panică dacă nu înțelegeam ceva. Iar cunoștințele mele, care mi-au devenit prieteni, vorbeau la început doar în engleză pentru mine. Iar într-o seară le-am spus: de acum încolo vorbiți doar în română și dacă nu înțeleg totul, trebuie să-mi explicați. Cu ajutorul oamenilor am învățat limba română.

Care a fost următorul loc de muncă după restaurant?

Sunt așa de nesemnificative toate aceste joburi, pentru că la muncă te duci ca să faci bani, să te poți întreține. Am încercat de toate. Și în Rusia am lucrat, iar de la ospătar, am ajuns să fiu manager cu 25 de ospătari în subordine. Orice loc de muncă îl iau în serios și sunt profesionistă, însă tot timpul ajung într-un anumit punct când mă plictisesc, când văd că nu mai pot să învăț nimic din meserie. Mie îmi trebuie mereu o provocare pentru că mă plictisesc.

Am încercat de toate în viață. În Cehia, ca studentă, am lucrat la spălătoria de halate a unui salon de masaj. Nu mi-a fost frică de muncă niciodată. După ospătărie, am învățat și să tatuez. Am tatuat cam doi ani, însă și acolo m-am plictisit. Am lucrat pe calculator la o firmă de construcții din Timișoara, unde am ajuns să fiu mâna dreaptă a șefului. Deci controlam șantiere, comandam materiale, am învățat și limbajul tehnic.

În clipa de față te întreții din proiectele artistice sau mai lucrezi undeva?

Am lucrat și la Asociația LOGS cu refugiați din Ucraina, unde mi-am dat seama că nu mai pot să fiu o simplă angajată pentru că vreau mereu mai mult. Acolo am fost susținută și m-au împins și mai mult spre libertatea asta artistică. Cu sprijinul lor, am trecut de la a fi angajat la colaborator, astfel că am avut timp și de proiecte artistice.

Cu deținuții de la Penitenciarul Timișoara cum ai ajuns să lucrezi?

Lucrând alături de Flavius Ilioni de la Asociația LOGS mi-am dat seama ce înseamnă partea socială și pentru că am aptitudini artistice, am combinat două lucruri: munca socială și munca cultural-artistică. Locuind foarte aproape de penitenciar, mă gândesc de câțiva ani la acel loc, dar abia în 2024 mi-am spus: hai să văd ce pot face pentru că acolo sunt oameni și arta chiar are calități. Am văzut ce înseamnă terapia prin artă pentru oameni traumatizați, care sunt plecați de acasă.

A fost o provocare pentru mine, care m-a împins să scriu propunerea de proiect cultural. Conducerea Penitenciarului Timișoara a fost deschisă și am obținut finanțare prin Centrul de Proiecte, ceea ce a fost un sprijin enorm, pentru că puteam să fac proiectul cu limitări, dar nu ar fi ieșit la fel. Astfel, am putut să ne cumpărăm materialele necesare și tot ce am avut nevoie pentru organizarea expoziției OUT OF THE BOX.

Care ramură artistică îți place cel mai mult?

La bază sunt pictor și tema principală este autoportret pentru că pe mine mă cunosc foarte bine, nu cunosc pe nimeni altcineva așa de bine și chiar am trăit foarte multe până la vârsta mea, consider că am văzut foarte multe, am cunoscut foarte mulți oameni. Astfel, poate nu sunt fericite picturile mele, dar au un iz profund îngândurat. Nici nu sunt triste, depresive, dar nici nu sunt fericite. D

e asemenea, a început să-mi placă să fac instalații. Am făcut câteva instalații, am expus în piețele publice din centrul Timișoarei și îmi place să experimentez în artă. Mai nou, consider că sunt un artist care nu creează ceva fizic, ci care încearcă să îi convingă pe oamenii din jur să facă artă. Am trecut de obiectul artei, care e tangibil, la o artă care este în cuvinte și emoții pe care le transmit când lucrez cu oamenii. Acesta mi se pare cel mai artistic lucru pe care îl experimentez acum și nu mi-e dor să iau pensula sau creionul în mână.

Vreau să continui astfel de proiecte, mai ales că am văzut ce impact a fost și asupra deținuților și asupra conducerii, ce schimbare de percepție și la nivelul angajaților. Aș spune că și comunitatea timișoreană, toată lumea s-a schimbat. Proiectul cu deținuții OUT OF THE BOX a schimbat totul. Am avut peste 100 de vizitatori pe zi în cele patru ore, cât a fost deschisă expoziția. Am făcut și tururi ghidate.

Ce te inspiră?

Mă inspiră absolut orice sau absolut nimic. Poate mă uit la o cutie de zahăr alb și asta mă inspiră. Pot să mă uit la un perete gol și să mă lovească inspirația. Sau pot să vizitez expoziții și să nu fiu inspirată deloc.

Ce sfaturi ai pentru un tânăr aflat la început de drum? De ce anume ar trebui să țină cont când își alege meseria?

Să încerce totul. Se întâmplă să greșești. Se întâmplă să fii influențat de părinți, de cercul de oameni în care te afli, de profesori, de prieteni, și să alegi ceva greșit. Foarte mulți se împiedică de chestia asta: dacă tot am început, trebuie să continui. Dar este important să te asculți întâi pe tine, să afli ce vrei și, în funcție de asta, de pasiune, de inspirație să mergi mai departe și să experimentezi. Și eu am crezut că o să fac tatuaje toată viața, dar până la urmă mi-am dat seama că nu era pentru mine.

Acum avem norocul să avem foarte multe posibilități și joburi foarte interesante. Nu trebuie să ne ținem de un loc de muncă 40 de ani ca pe vremuri. Suntem foarte norocoși că trăim în acest secol.

Meseria de artist înseamnă 16 ore pe zi, noi nu avem un orar stabilit, tocmai din cauză că majoritatea oamenilor nu consideră că arta este o muncă grea. Suntem nevoiți să lucrăm mai mult ca să dovedim că și asta e muncă. Totuși, dacă vrei să devii un artist recunoscut pentru ceea ce face, trebuie să muncești mult mai mult decât orice om. Facem de toate, lucrăm în paralel orice ca să ne împlinim visul. E foarte multă muncă în spate cu organizarea expozițiilor pe care lumea nu o vede.

 

Dacă și tu ai o profesie a cărei poveste merită împărtășită și care îi poate inspira pe alții, scrie-ne! Tion și Agenda așteaptă mesajul tău pe redactie@tion.ro.