Flavius Ilioni Loga pune mult suflet în ceea ce face, iar lucrul cu refugiații nu este deloc ușor din toate punctele de vedere. Și-a început cariera ca jurnalist, acum este asistent social și spune că nu știe unde-l va ghida viața peste cinci ani. Pentru Flavius Ilioni Loga un lucru este cert: nu va pune salariul mai presus de pasiune.

Cum ai ajuns să lucrezi în domeniul asistenței sociale?

În creșterea mea, mami a avut un rol semnificativ. Ea a lucrat ca asistentă medicală la o casă de copii din Lipova, județul Arad. Sunt de atunci 30 de ani. Am crescut în mediul ăsta social, al carității. De mic am fost implicat în partea socială, am văzut cum oamenii care au vulnerabilități sau dificultăți sunt ajutați. Când am crescut, am visat să mă fac jurnalist și am studiat la universitate în Arad. În același timp am făcut și un colegiu de asistență socială.

Am lucrat o perioadă în presă, am lucrat o perioadă în radio, abilități care m-au ajutat foarte mult în ceea ce fac acum la Logs. Am lucrat și în corporate, pe partea de organizare și management. La un moment dat a apărut un interviu la care trebuia să meargă soția mea, pentru o organizație care voia să deschidă un centru social pentru migranți și refugiați. Am dus-o pe soția mea la interviu, dar până la urmă eu am fost recrutat, iar ea nu. Asta era acum 13 ani.

Am primit cheile de la centrul social care urma să fie deschis și l-am crescut cât am știut eu. Am lucrat cu oameni, cu voluntari, cu comunitatea, cu biserici, cu sponsori, cu presă. După ce am lucrat șapte ani acolo, am vrut să fac o turnură. Am fost obosit și epuizat, ceea ce li se întâmplă unor oameni ca mine, foarte activi. Este un pericol mare la care încerc să am grijă. M-am retras, gândindu-mă că aș vrea să lucrez cu copiii și așa am creat Asociația Logs, care sărbătorește anul acesta cinci ani de existență. Asociația a devenit între timp cel mai mare actor umanitar pentru refugiați în Timișoara, în sensul de buget și staff.

Cum îi ajutați pe refugiați?

Lucrăm cu refugiați din Ucraina, Somalia, Siria, Irak, Afganistan, Palestina, oameni care fug din calea războiului. De anul acesta, funcționăm pe o subvenție și o finanțare din partea Primăriei Timișoara, care reprezintă un lucru inovativ. În România nu există nicio altă organizație care să fie specializată pe migrație și care să fie licențiată de Ministerul Muncii – adică îndeplinește cele mai înalte standarde de asistență, cu asistent social, psiholog, cu criterii de securitate, siguranță.

Ca asistent social, sunt de părere că așa ar trebui să fie peste tot. Noi ar trebui să lucrăm complementar statului și statul să spună: voi faceți o treabă atât de bună încât noi vă finanțăm. Oferim servicii de asistență socială, de la tot ce înseamnă reintegrare și consiliere, la accesarea sistemului medical, educațional, la găsirea de locuri de muncă etc. De exemplu, pentru seniori avem un buget, putem să le oferim bani pentru medicamente sau consultații care nu sunt acoperite de către stat.

Mai avem o componentă pe partea de integrare interculturală: facem cursuri de limba română, de dezvoltare personală, facem terapie, avem grupuri de suport. Noi facem terapia într-un context de grup, cum ar fi ieșitul în natură sau gătitul împreună. Facem multe activități comunitare; de exemplu, am avut recent un proiect care se numește Timișoara Refugee Art Festival, finanțat prin Centrul de Proiecte, prin programul Legacy. Prin acest festival, care s-a aflat la a opta ediție, încercăm să vorbim comunității despre cine sunt refugiații, dar și alte grupuri sociale vulnerabile, să ducem oamenii împreună pentru a se cunoaște.

Au timișorenii prejudecăți în ceea ce privește migranții?

Nouă ne este teamă de ceea nu înțelegem. Avem prejudecăți și dacă un televizor nu este de la firma X. E normal să gestionăm necunoscutul prin stereotipuri sau prejudecăți. Prejudecățile sunt negative, stereotipurile pot fi și pozitive. Teama de lucruri cu care nu ne-am mai confruntat e doar o latură normală a oamenilor. România nu s-a confruntat cu valuri de migrație majore până la izbucnirea războiului din Ucraina. Chiar dacă am avut cereri de azil în creștere, totuși am văzut pe stradă foarte puțini solicitanți de azil sau refugiați.

Vedem din ce în ce mai mulți migranți în România, îi vedem la firmele de curierat, la firmele de construcții și începe să fie o nouă normalitate. Iar asta duce și la o înțelegere a subiectului. Totuși, noi românii avem, fenomen întâlnit în toată Europa, o creștere a sentimentului naționalist – cu care nu suntem de acord ca asistenți sociali sau activiști pentru drepturile omului. Noi credem în incluziune și drepturi egale.

Creșterea numărului migranților în Timișoara și în toată România ne va duce într-o poziție în care să spunem: «OK, care va fi abordarea mea față de acești oameni? Voi trece într-o tabără naționalistă în care spun nu vrem migranți în România sau voi spune în cunoștință de cauză că oamenii ăștia sunt aici, la fel ca noi, în căutarea unei vieți mai bune?

Timișorenii, la fel ca toți românii, sunt într-un proces de învățare acum. În Timișoara, ne lăudăm cu un spirit multietnic, avem aici comunități care trăiesc împreună și care nu și-au scos ochii. În Timișoara, oamenii au fost mai deschiși, dar asta nu înseamnă că nu primim amenințări cu moartea sau că nu avem simpatizanți extremiști care vin la poartă și ne adresează tot felul de injurii sau ne numesc „trădători de țară”. Cu cât reușim să vorbim mai mult comunității, cu atât mai mult acești oameni vor avea mai multe șanse să se integreze aici.

Unde lucrează cei care și-au găsit deja un loc de muncă?

Avem un deficit de locuri de muncă nu doar în Timișoara, ci și în orașele mari, pentru că românii sunt la lucru în Italia, Spania și alte țări. Cineva trebuie să ocupe aceste locuri de muncă și atunci importăm din ce în ce mai mulți migranți. Evident că oamenii își vor găsi ușor un loc de muncă nu foarte bine plătit sau un loc de muncă unde există șansa să lucreze ore suplimentare fără să fie plătiți. Deci există și problema abuzului, iar noi milităm împotriva acestui lucru, îi informăm pe oameni să nu meargă la muncă la negru.

O companie care a deschis anul trecut un magazin de mobilă în Timișoara a creat un program pentru a angaja ucraineni și străini pentru că au nevoie de oameni care să lucreze. Apoi, există companii care recrutează angajați și ne sună. Avem, pe lângă refugiați, și migranți studenți care lucrează part-time în hoteluri. Deschidere există, dar putem să îmbunătățim partea de drepturi, salarizare, înțelegerea responsabilităților, comunicare, limba română. Cred că Timișoara e un mediu propice pentru a începe o nouă viață, mai ales pentru refugiații care sunt aici și au nevoie de un loc de muncă. Firmele au fost întotdeauna deschise și acesta e un lucru pozitiv.

Aici, la Casa Logs, ce fel de activități derulați și ce planuri mai aveți?

Casa Logs este deschisă în fiecare zi, de la 8:30 până la 17, dar avem și zile în care lucrăm mai târziu. Suntem și o casă, cum spune și numele serviciului, în sensul că există activități pe care refugiații le organizează aici, au diferite idei. De exemplu, în fiecare luni avem o seară de jocuri de socializare organizate de comunitatea din Ucraina. Avem o rezidență artistică în care încurajăm artiști amatori care vor să facă ceva pentru comunitate, să vină și să folosească resursele noastre.

Pe lângă serviciile sociale, organizăm foarte multe evenimente interculturale tocmai pentru că oamenii au nevoie să fie împreună. Am planificat activități pentru 24 august, când va fi Ziua Independenței Ucrainei. Din 1 august o să recrutăm tineri care să fie disponibili 60 de ore pe lună pentru un program de voluntariat. Suntem tot mai puțini oameni și încercăm să ne ferim de epuizare. Dacă în urmă cu doi ani eram 23 de angajați la Casa Logs, acum suntem doar opt.

Logs e parte dintr-un grup interguvernamental pe partea de protecția ucrainenilor din România, lucrăm cu ambasada Statelor Unite, cu ambasada Franței.

Care sunt aspectele de care trebuie să țină cont un tânăr când își alege viitoarea carieră?

În general, în România, mulți dintre noi facem o facultate și apoi ajungem să lucrăm în altă parte, pentru că mediul economic și contextul se schimbă. Nu faci întotdeauna ce te-ai pregătit să faci. Este extrem de important să vin la muncă cu energie pozitivă. Evident, personalitatea mă ajută, sunt extravert, sunt un om care poate să facă lucrurile doar cu pasiune, nu suntem toți la fel. Dar cred că e important ca, indiferent unde ne duce viața, să ne păstrăm entuziasmul și pasiunea pentru ce am vrea să facem.

În fiecare etapă din dezvoltarea mea profesională am lucrat cu pasiune, iar când am simțit că nu mai pot să fac un anumit lucru, m-am reorientat. Am luat din fiecare carieră lucruri pe care apoi le-am aplicat în noua muncă. Nu știu unde o să fiu peste cinci ani, dar atât timp cât rămânem pasionați de ceea ce facem cred că suntem în siguranță. Și, da, partea financiară e definitorie, dar pasiunea este și mai importantă.

Dacă și tu ai o profesie a cărei poveste merită împărtășită și care îi poate inspira pe alții, scrie-ne! Tion și Agenda așteaptă mesajul tău pe redactie@tion.ro.