Are 23 de ani și, la fel ca toți ceilalți oameni ai străzii, are o poveste despre cât de grea e viața. Atât de grea încât, de foarte multe anotimpuri, Crina cerșește în apropierea unei cofetării din Complexul Studențesc. Trecătorii o știu în toate ipostazele: curată și bine îmbrăcată, plină de bronz argintiu pe la gură și leșinată în stradă, cu mâna întinsă în ploaie, pe ninsoare, în vânt. Întrebată dacă a auzit că vânzarea și consumul aurolacului au fost interzise, tânăra izbucnește în râs.
„N-am auzit. De asta nu mai pot ei (consilierii locali – n.r.)? În loc, ar fi putut să mă ajute să-mi fac buletin, că n-am unde sta, stau în stradă, și să-mi dea un loc de muncă”, spune Crina, iar amuzamentul dispare. La fiecare câteva zeci de secunde privește în jos, în gol. Apoi trage din pungă. Zice că n-a avut nicio problemă cu aurolacul, întotdeauna l-a cumpărat din zona Pieței Traian, la fel ca în prezent. Nici cu poliția nu e nimic nou. Aceleași amenzi, cu cele mai mici șanse de a fi vreodată plătite. În situația tinerei sunt nenumărați oameni ai străzii din Timișoara. Dependenți de aurolac, aceștia nu doar că îl folosesc în public, dar o fac și în cele mai circulate zone ale orașului, la orice oră și zi de zi. Așa cum știe orice timișorean care a ieșit din casă în ultimele două luni, adică după ce hotărârea de a interzice comercializarea și consumul în public al bronzului aluminiu, argintiu și auriu, a fost adoptată de Consiliul Local, oamenii străzii își fac veacul cu punga în mână în aceleași zone și au exact aceleași obiceiuri.
Comercianții nu cunosc inițiativa
În Piața Traian, la oricare magazin de metalochimice găsești sticluțele al căror conținut se transformă în aurolacul cel de toate zilele și nopțile petrecute în stradă. Vânzătorii nu știu nimic despre hotărârea votată de consilierii locali și spun că nimeni nu i-a înștiințat, despre amenzi nici nu se poate pune problema.
„Nu înțeleg de ce ar trebui să îl interzică. Toate casele din zona asta au un burlan vopsit cu asta, o sobă, ceva. Acuma, că iau și boschetarii, asta este”, spune un comerciant din zona menționată. Cu toate acestea, dacă i s-ar impune să nu mai vândă produsele, zice că ar face-o fără să se împotrivească. „La mine nu a venit nimeni să-mi spună să nu mai vând. Dacă e interzis, nu mai dăm și gata. E doi lei cincizeci o sticluță, nu se îmbogățește nimeni din asta”, a explicat vânzătorul.
Prețul unor vieți
Înăsprirea condițiilor de comercializare ar putea funcționa în cazul dependenților de aurolac, însă ar trebui să fie și aplicată, nu cum se întâmplă momentul de față. De asemenea, interzicerea substanței respective trebuie să fie urmată și de un program de dezintoxicare și reabilitare, altfel dependenții vor putea doar să găsească un alt mod de a-l achiziționa (apariția unor eventuali traficanți) sau să facă pasul către o substanță diferită.
„Înăsprirea comercializării a avut efect, spre exemplu, în cazul petardelor. Se mai găsesc, este adevărat, dar mult mai puține, iar efectul vizibil este că nu se mai înregistrează multitudinea de accidente din alți ani. După interzicerea unei substanțe precum aurolacul, însă, ar trebui să se investească și într-un program de dezintoxicare, dacă se dorește mai apoi reintegrarea acestor oameni în societate”, a precizat Lucian Trif, director Crucea Roșie Timiș.
Cu siguranță, investițiile în asemenea programe ar atrage atacuri virulente din partea eternilor critici ai cheltuirii banului public pe orice altceva decât infrastructură sau salariile bugetarilor. Și se va spune că mulți dintre oamenii străzii, cei care au deja o lungă perioadă în care au abuzat de aurolac, nu mai pot fi salvați. Dar care este prețul vieții Crinei, spre exemplu, când cu greu poate fi deosebită de un trecător oarecare, până când nu începe să prizeze. Care e prețul vieții micuților ce acum descoperă aurolacul, pentru că îl primesc de la cei mai mari ca să „uite de greutăți”? Măcar ei, copiii străzilor, ar trebui să afle că bronzul în pungă îi omoară încet și să le fie oferită o alternativă pe care, în prezent, nu o au.
UPDATE: Primarul Timișoarei, Nicolae Robu, a răspuns la câteva întrebări privind problema comercializării și utilizării ca drog inhalabil al vopselelor bronz aluminiu, argintiu sau auriu.
Ce utilitate are hotărârea consiliului local de a interzice vânzarea și consumul de aurolac dacă, după două luni de la adoptarea ei, nici vânzătorii și nici consumatorii nu au auzit de această inițiativă?
Evident, aurolac consumă niște oameni care nu stau pe site-ul primăriei și nu accesează volumele pe care le generăm noi cu hotărârile de consiliu local. Lor li s-a adus la cunoștință această hotărâre a noastră prin polițiștii locali. Dar, acționăm în cadrul legislativ pe care îl avem. Nu avem altul mai bun, nu putem să facem ilegalități. Îi amendăm, dar încasarea amenzilor este problematică. Și nu ne încălzește cu nimic că acest fenomen există și la București, și la Budapesta, și la Viena, și la Paris, și peste tot, pentru că acești indivizi merg acolo unde nivelul de trai este mai ridicat.
Vânzătorii din magazinele unde se comercializează aurolacul spun că nu au primit niciun fel de înștiințare.
Nici nu trebuie să primească. Noi primim ca cetățeni toate legile care se adoptă în România, sau ordonanțe de guvern? Ele se fac publice și atât, fiecare cetățean trebuie să cunoască legea.
Credeți că ar trebui investiți bani și într-un program de dezintoxicare și reabilitare al oamenilor străzii?
Sigur că ar trebui. Pe fonduri europene încercăm să facem, dar este foarte greu cu ei. Și dacă soluțiile ar fi fost simple și alții ar fi rezolvat problema, luam patentul de la ei și rezolvam și noi instantaneu. Dar nu este simplu.
Citiți principiile noastre de moderare aici!