În ultimele decenii, aproape că nu a existat Olimpiadă care să nu fie marcată de numeroase scandaluri de dopaj, iar ediţia de la Beijing, aşteptată să înceapă în mai puţin de o lună, ar putea să pună lumea în faţa unor metode de dopaj încă şi mai „rafinate” faţă de ediţiile precedente. Astfel, New York Times atrage atenţia asupra unora dintre cele mai bizare metode de a trişa controalele antidoping.
În primul rând, cei care iau substanţe de „veche generaţie”, care încă lasă urme în sânge şi urină, ar putea să-şi introducă ei înşişi un cateter în vezica urinară, prin care să pompeze urină curată de orice substanţe interzise. La această metodă se va apela, probabil, deoarece s-a descoperit că majoritatea diureticelor (pe care sportivii le luau ca „să se golească” rapid, înainte de a da probele oficiale de urină) pot fi acum depistate în organism. La fel, nici sportivele nu vor mai putea folosi anumite medicamente indicate tratării infertilităţii feminine, pe care le luau numai pentru capacitatea acestora de a masca urmele unor substanţe dopante.
Totuşi, dacă sportivii sunt „versaţi” în tehnicile dopajului, ei pot lua EPO, un hormon care sporeşte rezistenţa în sporturile care solicită intens organismul. Avantajul acestei substanţe este că efectele ei pot dura mai multe săptămâni, în timp ce urmele ei în sânge nu persistă mai mult de câteva zile. Prin urmare, totul ţine de sincronizare, de a şti cum să te dopezi doar până în momentul când devine prea riscant.
Ingineria genetică, de nedepistat la testele antidoping
Dopajul pe cale genetică, adică transferul de gene în organism pentru a stimula creşterea muşchilor, accelerează procesele metabolice sau conferă mai multă rezistenţă şi este aproape imposibil de detectat. Genele transferate artificial se amestecă cu ADN-ul individului şi par astfel nedetectabile în sânge sau alte fluide corporale. Dar asta se întâmplă numai pentru că sportivilor nu li se poate face o biopsie ca metodă de control antidoping după fiecare probă. Altfel, doar prelevarea de ţesut muscular ar putea dovedi fără îndoială dacă asupra muşchilor lor s-a acţionat pe cale genetică şi rezistenţa lor a fost dobândită artificial, nu înnăscută şi menţinută prin antrenamente. În condiţiile în care, la Beijing, vor fi executate 4.500 de teste antidoping, majoritatea vor consta în prelevarea de urină şi sânge, nu şi din biopsii.
Testele neanunţate, singura soluţie
Pe lângă numărul aproximativ de teste şi regulile generale (primii cinci clasaţi în orice probă, plus încă doi competitori, luaţi prin sondaj, vor fi chemaţi la cele 41 de standuri ale experţilor antidoping), Comitetul Internaţional Olimpic încearcă să ţină secrete alte detalii. Singura şansă ca testele să-i prindă pe trişori este ca ele să aibă loc prin surprindere, 24 din 24 de ore, căci şi aşa sportivii vor sta ca „într-o închisoare de lux” în Satul Olimpic. Pentru foarte mulţi steroizi (luaţi sub forma câtorva picături puse pe limbă), injecţii cu EPO sau hormoni administraţi sub forma unor creme care se aplică pe muşchii cel mai intens solicitaţi, şansele de descoperire în organismul sportivilor sunt cele mai mari în primele 12-24 ore. Dincolo de această limită, în funcţie de organismul fiecăruia şi de iscusinţa în a se folosi de a trişa prin dopaj, descoperirea se face tot mai greu.
Sursă: Gândul
Citiți principiile noastre de moderare aici!