Sună ceasuri în Bucureşti, Giurgiu, Craiova, Timişoara, Arad, Negotin, Bor, Cladova, Alibunar, Vârşeţ, Novi Sad, ritualul dimineţii, plecatul, bidivii aliniaţi îşi servesc porţia de jăratec, se pun în mişcare taxiuri, trenuri, maşini, autobuze, paşaportul, Doamne, am luat paşaportul?, astăzi, craii cu tămâie şi ambră merg la Belgrad, steaua năzuinţelor noastre ne duce pe toţi acolo, să ne bucurăm, se naşte o nouă zi, se naşte o nouă etapă în tot ce facem.
Vechile deprinderi interstatale nu mor, doar oamenii sunt noi: bişniţarii îşi urcă în podul trenului de Belgrad paporniţele interzise, câţiva stau de şase, vin poliţişti de frontieră cu fluturaşi aberanţi de completat, încă n-am obosit să le explic, de atâţia ani, că cetăţenia şi naţionalitatea sunt două lucruri diferite, fluturaşii lor nu ştiu, mă întreb dacă face parte din isteria Summitului – dacă ar înţelege toată lumea diferenţa dintre cetăţenie şi naţionalitate, poate n-ar trebui să mergem azi la Belgrad să ne bucurăm, azi e 1-0 pentru naţionalitate, a noastră, mă tem că o să asistăm şi la prelungiri…
Glastra naţionalului în balconul cu plante al cetăţeniei… Ce discuţie lungă, câte plante carnivore… Poţi fi un bun cetăţean al unei ţări şi când naţionalitatea ta nu este răstignită pe crucea cetăţeniei. Mergem la Belgrad, acolo unde vom fi alături de unul dintre cei care n-au vrut să-şi culce naţionalitatea în patul lui Procust, să şi-o ajusteze şi să scape de supliciu, să renunţe la ce sunt. Astăzi, Boian Alexandrovici, preotul român din Timoc, cel care a ridicat prima biserică românească din Serbia de Răsărit şi ţine, de ani de zile, slujbă în română, românilor săi, cu toată prigoana pe care şi-a atras-o pentru asta, va primi Ordinul Meritul Cultural în grad de Comandor. Distincţia i-a fost acordată de către preşedintele României, Traian Băsescu, şi îi va fi înmânată, la Belgrad, de către Excelenţa Sa Ion Macovei, ambasadorul României în Serbia, în cadrul unei ceremonii care va avea loc la ambasada noastră.
N-am mai fost în centrul Belgradului de la bombardamentele de acum nouă ani, pe Kneza Milosa se lucrează la faţada Ambsadei Americii, Ambasada Croaţiei îşi ascunde geamurile cu un fel de metale cu vagi găurele, nu sunt zile prea bune pentru ambasadele ţărilor mai puţin prietene, mai ales că stai pe aceeaşi stradă cu instituţii pe care le-ai tocat mărunt într-un război nu foarte îndepărtat. E vineri, sfârşit de martie cald, însorit, în Belgrad a început să înflorească liliacul, şi totuşi, am un nod în gât ce nu trece: imensele clădiri bombardate de pe Kneza Milosa sunt încă acolo, încă aşa, îşi cască găoacele încă sparte spre un cer nepăsător, fac câteva poze pe fugă şi mă simt ca şi cum aş da cu piatra într-un monument…
Ne primeşte ambasada noastră din toate colţurile de unde apărem. Salut oamenii, sunt 20 de zile de când ne-am văzut aproape toţi la Mălainiţa, în Timoc, parcă suntem un grup de activişti Green Peace pe care îi adună delfinii în diferite colţuri ale lumii. Ne strângem pe terasă, avem un soare frumos, are Boian taina lui să facă să fie soare oriunde trebuie să se întâmple ceva important.
Nu cunoşteam sediul nou al Ambasadei României din Belgrad, admir grădina frumoasă şi bine îngrijită, ochii îmi fug spre două tufe de vâsc dintr-un copac mare de lângă noi, povestesc cuiva de tradiţia de a-l săruta pe cel drag sub ramuri de vâsc, la început de an, mă întreb de norocul cui poate fi legat vâscul crescut pe teritoriu arondat diplomatic, unei ambasade.
Excelenţa Sa ambasadorul Ion Macovei aduce sulul în care este decretul de decorare, aduce cutiuţa cu distincţia, le pune pe o masă şi ne permite să le studiem. Facem poze cu toate, e ilogic să facem poze cu toate, ştim că nu vom folosi pozele astea dar suntem emoţionaţi şi timpul trece mai uşor când lucrezi.
În sfârşit, începe ceremonia, şi totuşi, parcă e doar o curgere lină dinspre ceva spre altceva, noi, activiştii delfinilor, nu ne raportăm doar la momentul de acum, pentru noi totul a început mai demult, mersul lui Boian în dreapta terasei până lângă ambasador, cuvintele de preţuire care îi sunt adresate, crucea ordinului – este totul atâta de firesc de parcă am fi trăit încă o dată toate aceste lucruri, cândva, în trecut.
Ambasadorul îi prinde la gât lui Boian crucea ordinului, pelicula unui film straniu curge în mintea mea, Boian trudind la prima lui biserică, ameninţările cu moartea pe care le-a primit pentru ea, judecăţile la care a fost târât, limba română care era iar în biserică, după atâta amar de ani, în Serbia de Răsărit, drumurile lui la oamenii de pretutindeni care-l chemau, cărora le aducea aminte că sunt români, pe care îi boteza, spovedea şi înmormânta în limba lor, drumurile peste tot unde era nevoie, pentru a vorbi despre suferinţele românilor lui, pentru a cere drepturile care li se cuvin, apoi piatra de temelie pentru a doua biserică ce va exista în Timoc, şi iar, mâinile lui zdrelite şi încercate de fier, de la făcut bolţari, pentru a trăi şi pentru a-şi creşte bisericile.
Acum, mâinile lui Boian stau liniştite peste pardesiul de deasupra sutanei, ambasadorul vorbeşte scurt, două minute pe ceas: “Se întâmplă destul de rar şi este un gest semnificativ, care vine după un anumit timp de când au început eforturile pe care le face părintele Boian Alexandrovici de a promova cultura, identitatea şi religia în limba română în Serbia de Răsărit. Eu sunt convins că începutul, important de această dată, pe care statul roman îl face, în raport cu părintele Boian Alexandrovici, dar şi în raport cu întreaga comunitate românească din Serbia, înseamnă foarte mult – asta trebuie să dea speranţă şi încredere românilor din Serbia, şi nouă, celor care lucrăm pentru aceasta, să fim mai curajoşi, mai ofensivi, şi să promovăm identitatea, cultura şi religia românească în Republica Serbia, în limitele pe care ni le permite legea, la cel mai înalt nivel posibil. Eu doresc să-l felicit pe părintele Boian Alexandrovici, doresc să-i felicit pe toţi cei care au venit astăzi aici pentru că se înscriu, în momentul acesta, într-o comuniune cu totul specială, vă mulţumesc tuturor şi sper să mai avem ocazia nu doar să înmânăm decoraţii ci să ne implicăm mult mai activ în tot ce fac aceşti oameni de mare curaj şi de mare răspundere. Şi repet: nu vorbesc doar de Serbia de Răsărit, vorbesc de toţi românii din Serbia. Vă mulţumesc frumos.”
Tânărul nou comandor al României spune şi el câteva cuvinte, din care iau un fragment: “Excelenţa Voastră, vă mulţămesc foarte mult, mulţămesc ţării mame, aşa ca să cuprind pe toţi din ţara mamă, şi pe domnul preşedinte Traian Băsescu, şi pe toţi ailălalţi, pe ministrul de externe, pe Departamentul pentru Relaţii cu Românii de Pretutindeni, pe toţi fraţii noştri din România, şi preoţi, şi mirenii, şi i-as mulţămi aicea, şi dacă nu este cu noi, n-a putut, părintelui meu duhovnicesc, prea sfinţitului episcop Daniil al Daciei Felix, care m-a hirotonit şi care este primul din ierarhii români care, după 200 de ani, a împlinit cererea, cu voia lui Dumnezeu, a românilor timoceni. Vreau să spun că distincţia asta şi decoraţia asta o primesc ca o decoraţie care este trimisă poporului roman din Serbia şi mulţămesc şi tării mame, şi lui Dumnezeu, că sâmt decoraţia asta ca o recunoaştere a românilor din Serbia, la un nivel mai înalt – să spun că mai înalt decât asta poate că nici nu există. Vă mulţămesc vouă la toţi care aţi venit astăzi şi pot să spun că aşa, într-un fel, dedic decoraţia asta Sfântului Părinte Niceta de Remesiana, care este apostolul daco-romanilor, şi a cui biserică a început să se construiască cu două săptămâni în urmă la Mălainiţa, şi o dedic tuturor creştinilor daco-romani, tuturor martirilor care a dat viaţa lor pentru Cristos, şi pentru Evanghelie, şi învăţătura Evangheliei şi Sfintei Scripturi”.
L-am fotografiat pe ambasador cum i-a prins crucea ordinului la gât lui Boian, cum i-a legat panglicile la spate, cum cum încă o cruce străluceşte pe pieptul părintelui de la Mălainiţa. Am prins cu grijă, de fiecare dată, în cadru şi una din tufele de vâsc din spatele nostru – Meritul Cultural e un sărut pe care întreaga ţară i-l dă, azi, lui Boian, pentru tot ce a făcut până acum, urându-i toate cele bune pentru viitor.
Un scurt cocktail, declaraţii, interviuri, o şedinţă a liderilor românilor din Serbia, discuţii, discuţii, între toţi şi cu toţi, de aici reîncep deciziile pentru viitor, oficial îl întreb pe Boian doar atât: ce face a doua zi, sâmbătă. Îmi spune: “Mâine vin pictorii să facă schiţe pentru ce va fi pictat în biserică”. Gravez rapid, în minte, o piatră cu inscripţia romană Q.E.D. – “ceea ce era de demonstrat”.
Iau o replică mai lungă de la ambasadorul Ion Macovei, despre importanţa acestei decorări, de astăzi: “Este, înainte de toate, un semnal important dat de România comunităţii românilor din toată Serbia. Ei nu sunt uitaţi, în pofida criticilor. Evenimentul de azi are, pe lângă greutatea specifică decoraţiei înmânate, şi un impuls pentru comunitatea românilor din toată Serbia, de a-şi continua toate eforturile pentru afirmarea culturii şi, prin Boian Alexandrovici, mucenicul nostru, şi pe cea religioasă. Semnalul este şi pentru cei ce n-au încredere în ce face Boian, sau sunt rezervaţi, dar şi pentru cei ce trebuie să le dea posibilitatea să se afirme. Am trăit o sărbătoare mare la Mălainiţa, împreună, recent. De nu privim doar partea politică a zilei de azi, a fost o nouă sărbătoare cu sufletul românimii dinTimoc, Boian Alexandrovici. Partea festivă s-a încheiat, succesul se obţine uşor, să vedem de-l putem duce mai departe, dacă România va face eforturi mai mari să sprijine românii din Serbia. Sunt mândru şi fericit că eu i-am decernat decoraţia aceasta lui Boian. Sârbii din România au cu mult mai mult decât românii din Serbia. Pentru mine nu există români din Voivodina şi români din Serbia de Răsărit, pentru mine există doar români din Republica Serbia şi pentru ei lucrăm cu fraţii noştri sârbi şi sunt convins că vom ajunge să ne înţelegem”.
Încet-încet au plecat preoţii, politicienii, liderii românilor din tot felul de locuri din Serbia, colegii din presă, Boian şi cu mine suntem ultimii care mai trebuie să ieşim ca ambasada noastră să poată să se odihnească după forfota de azi. Ambasadorul ne conduce până în stradă, pe poteca grădinii, cu braţele deschise, stăm de-o parte şi de alta a lui, presă şi biserică, ultimele lucruri pentru viitorul apropiat au fost şopotite şi aşezate, îi stăm în stânga şi-n dreapta domnului Macovei ca doi cocori care trebuie să-şi ia, iar, zborul, ne arată locurile unde ne aşteaptă prietenii şi maşinile lor, ne dă drumul spre lume, aproape ne împinge părinteşte în ea, ca de pe marginea cuibului, cândva o să fie un alt prilej de întâlnire, şi altul, lucrurile nu se opresc aici, sărutul neamului tău, de sub tufa de vâsc, obligă, obligă foarte mult.
Ramona Băluţescu
SURSA: Romanian Global News
Citiți principiile noastre de moderare aici!