Saharawi - poporul uitat din desert

“Noi suntem cu totii lipsiti de orice putere si aflati in mainile lui Allah. Sa nu uitam ca totul depinde acum de Air Algerie, de autobuzele vechi de aproape 70 de ani, de vint etc”.
Asa suna ultimul mesaj primit inainte de plecare, din partea companiei ce s-a ocupat de organizarea expeditiei. Nu prea incurajator, ce-i drept. Dar totusi, dupa exact 24 de ore de drum, nu mai stiu cite tari survolate, dupa ce-am schimbat trei avioane, aterizam in fine pe aeroportul din Tindouf, in extremitatea sud-vestica a Algeriei.
Pe o harta obisnuita oraselul acesta nu exista. Aici exista doar desertul. Sahara.
In Tindouf sunt totusi mai toate “ingredientele” ce se gasesc de obicei pe aeroporturile de la marginea lumii: o coada care se misca infernal de incet, desi nu mai sunt alte curse; priviri chiorase din partea politistilor de frontiera; bisnitari ce vor sa-ti vinda ieftin tigari sau racoritoare.
Chipurile smede, prelungi, ale barbatilor se zaresc cu greu de sub turbanele negre ce le acopera mai toata fata. Si e rece, mult mai rece decit ma asteptam. Pentru numele lui Allah, asta e Sahara…
Odata urnite, mai sus pomenitele autobuze – care seamana izbitor cu harburile din vremea copilariei – se misca totusi bine si inghit kilometru dupa kilometru printr-o noapte de cerneala. Nu se vede nimic in jur. Prin contrast, cerul e insa fabulos, rotund parca, spuzit de o infinitate de stele. Ba chiar, la un moment dat urmaresc incintat dira lasata de o stea cazatoare.
Gata, am ajuns in fine in Smara, una din taberele de refugiati unde traiesc saharawi, unul din popoarele Saharei. O femeie parca pierduta printre faldurile shal-ului, fara chip, doar cu ochi, ma conduce spre locul unde o sa-mi petrec urmatoarele cinci zile.
Mouloud
Miscarile barbatului sunt lente, are in fata mai multe pahare pe care le tot muta dintr-o parte in alta, dupa un ritual parca numai de el stiut. Ia de pe focul de carbuni un ceainic mic (hm, e made in China!) cu apa fierbine si toarna in pahare, ridicind mina tot mai mult. In cele din urma ceaiul ajunge sa fie turnat cam de la o jumatate de metru inaltime.
Apoi lichidul de culoare rosiatica e portionat, in acelasi mod, dintr-un pahar in altul, cu aceleasi miscari lente, ce dureaza nedefinit. Ceaiurile mici le sorb cu pofta, dupa cele citeva ore furate somnului.
Aici e obligatoriu sa bei cel putin trei ceaiuri. Primul, se spune, e amar precum viata. Al doilea, insa, e dulce, dulce precum dragostea. Si in cele din urma, ultima portie este usoara la gust, precum moartea.
Aveam sa beau ceai de cel putin doua ori pe zi. Prilejul e de fiecare data folosit parca pentru a mai trece din timpul care aici, se scurge incet-incet. In plus, in jurul unui ceai oamenii isi deschid mai usor si gurile si inima.
Mouloud Faradhji, cel care pregateste de obicei ceaiul in haima(gospodaria) familiei, e un fost pescar pe un vas spaniolesc. Dupa ce a lucrat ani buni in strainatate, a decis sa se intoarca si acum traieste alaturi de nevasta si doi copii. Un alt baiat isi satisface serviciul militar in armata saharawi, in timp ce alta fata studiaza prin Spania.
Zilele lui se scurg molcom, mai mereu la fel. Face ceai, mestereste ceva pe la camionul familiei, dupa-amiaza cauta un loc cu putina umbra, iar spre seara hraneste cele citeva capre, care saracele maninca orice, inclusiv carton maruntit si bine imbibat cu apa.
Nu se plinge totusi de viata lui care e departe de a fi indestulatoare. Precum toti compatriotii sai din tabara de refugiati de la Smara traieste aproape exclusiv din ajutoarele primite de la diferite organizatii umanitare sau in urma unor initiative private.
Mancarea si apa vin pe aceasta filiera si sunt gestionate de guvernul saharawi. In rest, oamenii au incropit ceva comert in micul bazaar din tabara. Mai sunt si unele “centre” de reparat masini – de fapt, jeep-uri 4×4, singurele care pot infrunta desertul -, baruri, fara alcool desigur si asa-numitele tienda, buticurile cu maruntisuri.
Toate cladirile, inclusiv cele oficiale (centre umanitare, birourile administratiei locale) sau casele oamenilor sunt facute din pamint rosu, uscat la soare. Acoperisurile – cel mai adesea o bucata de tabla sau de carton ondulat – sunt tinute sub greutatea unor bolovani de pamint.
Vrei ca eu sa compar pe saharawi si pe marocani? Dar… cum sa fac asta cind ei sunt atit de diferiti, precum un ou de un castan? (Cuvintele unui localnic)
Salama
“Jumatate din familia mea se afla in fosta noastra tara, care acum e ocupata de catre Maroc. Nu i-am mai vazut de peste 20 de ani si habar nu am care ne este viitorul. Oricum, soarta noastra se afla in mainile lui Allah”.
Nu e doar resemnare in vorbele lui Salama, barbatul de aproape 40 de ani si care e profesor de limba engleza. Ci si un soi de manie ascunsa, de tristete fara speranta.
Fosta sa tara e Sahara Occidentala, o fosta colonie spaniola pe coasta nord-vestica a Africii, la nici o suta de kilometri distanta de paradisul Insulelor Canare. Se invecina cu Marocul, la nord, cu Mauritania, la sud si Algeria, in est.
In anii ’70, cind dupa un secol de dominatie Spania a inceput sa se retraga de pe acest teritoriu, el a devenit motiv de disputa intre Maroc, Mauritania si trupele de guerilla ale populatiei locale (saharawi).
A urmat un lung si singeros conflict, iar acum “nu e nici pace, nici razboi”, dupa cum spune Salama. Cam jumatate din fosta Sahara Occidentala apartine Marocului, iar restul sunt asa-numitele teritorii eliberate, ale ceea ce – din 1976 – se numeste Republica Araba Democrata Saharawi.
Aceasta tara, care nu se regaseste pe nici o harta si nici nu e recunoscuta oficial, are propriile institutii: guvern, armata si politie, iar capitala – in fapt, citeva cladiri militare in desert – e la Tifaritti.
Sute de mii de oameni au trebuit sa fuga din calea razboiului. O parte dintre ei, circa 200.000, si-au gasit refugiu in Algeria. Aici si-au construit tabere de refugiati care poarta numele localitatilor (wilaya) din tara de origine: ElAyoun, Aoserd, Smara.
Dincolo de sprijinul umanitar oferit de comunitatea internationala, autoritatile saharawi se bucura si de sustinerea ideologica a Cubei si Venezuelei care, cu orice ocazie, isi promoveaza mesajul: “Viva la Revolucion”.
Salama – care ca multi dintre barbatii saharawi a studiat in Cuba si apoi a lucrat pentru o vreme in Occident – a preferat in cele din urma sa se intoarca la familia sa si sa incerce sa-si afle un rost pe lume.
Acum crede doar in doua lucruri: copiii saharawi trebuie educati – iar pentru asta isi imparte ziua intre orele de engleza si de abilitati practice pe care le preda – si intr-o zi va avea o tara. Nu stie insa cind, nu stie nici cum.
Sahara Marathon
De sapte ani incoace, mai multe organizatii sportivo-umanitare din Spania, Italia si Germania organizeaza in preajma zilei de 27 februarie – cind a fost proclamata Republica Araba Democrata Saharawi – o cursa de maraton prin desertul Sahara.
Cursa de 42 de km (la care se adauga si curse pe distante mai scurte, dar si un ultra-marathon de 160 km) este folosita nu doar ca un prilej de satisfacere a nevoii de adrenalina a diferitilor competitori ci si ca modalitate de ajutorare si atragere a atentiei asupra problemelor poporului saharawi.
Anul acesta la cursa au alergat circa 130 de participanti din peste 25 de tari, printre care si autorul acestor rinduri. Folosesc prilejul pentru a multumi tuturor prietenilor care m-au ajutat in acest proiect.