La această înţelegere s-a ajuns la Annapolis, la sfârşitul lunii noiembrie, când, sub medierea Washingtonului, cele două părţi au decis reluarea convorbirilor de pace, iar George W. Bush a anunţat că se va deplasa în Orientul Mijlociu în luna ianuarie, notează France Presse.
În primul rând, conferinţa de la Annapolis trebuia să definească scopul şi procesul prin care se urmăreşte realizarea scopului. Scopul este cât se poate de clar: acela de a pune capăt odată pentru totdeauna conflictului israelo-palestinian. Timpul soluţiilor parţiale sau provizorii a trecut.
Timp de câteva săptămâni, diplomaţii arabi, israelieni şi occidentali au făcut tot posibilul pentru ca adunarea de la baza navală Annapolis – în statul Maryland, la 90 de minute depărtare de Washington – să fie încununată de succes.
Era şi timpul. Conflictul israelo-palestinian durează de aproape 60 de ani. Foşti înalţi responsabili de la Casa Albă, republicani şi democraţi, precum Brent Scowfroft, fost consilier al lui George Bush tatăl, şi Zbignew Brzezinski, fost consilier al lui Jimmy Carter, i-au scris lui G.W. Bush că, în cazul în care conferinţa va eşua, efectele vor fi devastatoare.
Ultima şansă şi pentru Bush jr
G.W. Bush putea fi conştient că îşi joacă ultima carte de pocher a ultimului său an de mandat. Preşedintele american a invitat Siria să participe la conferinţa de pace, o decizie care merge într-o direcţie bună.
Ehud Olmert, primul-ministru israelian, a acţionat inteligent neopunându-se invitaţiei americane adresate Siriei şi acceptând indirect să vorbească cu Hamasul, Jihadul islamic şi Hezbollahul, aliaţii Siriei şi ai Iranului. Acum, o întrebare frământă pe toată lumea: pe baza căror criterii obiective va putea fi calificată drept un succes această conferinţă.
Dacă ne referim doar la discursul oficial al lui George W. Bush asupra acestui punct, din 16 iulie trecut, rămânem needificaţi. Preşedintele american a insistat pe noţiunea de progrese ce trebuie făcute pentru a crea un stat palestinian cu instituţii reale, inovaţii în materie de reforme şi eforturi diplomatice pentru susţinerea dialogului bilateral între israelieni şi palestinieni.
Toate astea nu sunt decât foarte generale şi insuficiente. Chiar dacă pe fond, unele din condiţiile puse de G.W. Bush par foarte întemeiate, ca de exemplu: susţinerea creării a două state alăturate, israelian şi palestinian, respingerea violenţei, recunoaşterea existenţei statului Israel în cadrul frontierelor sigure şi recunoscute, respectarea tuturor angajamentelor luate după acordurile de la Oslo în septembrie 1993, ele sunt totuşi incomplete şi pot reprezenta o frână mai ales privind Siria şi Arabia Saudită, a căror prezenţă în jurul mesei de negocieri este crucială pentru succesul conferinţei.
Cerinţe concrete
Arabia Saudită, ţara locurilor sfinte ale islamului şi iniţiatoarea planului de pace arabă din martie 2002 de la Beirut, nu ar fi participat la conferinţă dacă Siria nu s-ar fi dus la Annapolis. Dacă ştacheta nu ar fi fost ridicată foarte sus, G.W. Bush risca să prezideze o conferinţă care se putea transforma foarte repede într-un fiasco. Era deci obligatoriu şi important să se determine clar înainte rezultatele concrete pe care se miza pentru a materializa procesul de pace israelo-arab.
Alte întâlniri ratate
Mai multe elemente determină succesul. Procesul, care urmăreşte îndeplinirea acestui scop, trebuie să fie serios şi să se centreze pe negocierile bilaterale, cu implicarea neobosită a Statelor Unite. Mai apoi, conferinţa trebuia să se pronunţe deschis şi clar asupra punctelor cele mai sensibile ale conflictului:
– Palestinienii să părăsească conferinţa, adoptând oficial poziţia de toleranţă zero faţă de actele teroriste, să recunoască dreptul de a exista al Israelului şi fostele acorduri de pace, să se angajeze să construiască instituţii care vor reprezenta preludiul pentru realizarea statului lor.
– Israelienii să-şi ia angajamentul că nu vor mai construi nicio colonie, că vor autoriza libera circulaţie a palestinienilor în Cisiordania, că se vor retrage din teritoriile pe care le ocupă din 1967 şi să accepte ideea împărţirii Ierusalimului, care începe să fie dezbătută în unele medii politice, fără a uita problema refugiaţilor.
Fiecare parte – responsabilă de propriile acţiuni. În sfârşit, conferinţa trebuia să fixeze o agendă pentru negocieri şi să se asigure că părţile o respectă.
Duşmanii păcii, cum ar fi Hamas, Hezbollah şi naşul lor iranian, ar face orice pentru a se folosi de acest eşec.
Orientul Mijlociu ne-a învăţat până acum că întâlnirile au fost de multe ori ratate. Dacă nu există o dată-tampon şi o agendă, acest lucru arată neseriozitatea acestei conferinţe. Dacă această conferinţă eşuează, viitorul Orientului Mijlociu nu va fi decât şi mai îngrijorător.
Christian Malard, faimos pentru interviurile realizate cu lideri mondiali, este analist pe probleme de politică externă pentru televiziunea publică France 3. În acelaşi timp, Malard este consultant permanent pentru trei reţele americane de televiziune: CNN, MSNBC, NBC, patru britanice: BBC, England BBC, BBC World, BBC Ţara Galilor şi Irlanda, pentru canalul Al Arabya şi pentru ziarul cu distribuţie mondială „Arabies Trend”. Printre liderii lumii pe care i-a intervievat se numără George W. Bush, Vladimir Putin, Mihail Gorbaciov, regele Hussein al Iordaniei, Ayatollahul Khomeiny şi alţii.
Citiți principiile noastre de moderare aici!