Daniel Dăian este scriitor și artist plastic, pictează, iscălește în stil modernist și este și fotograf artistic în orașul de pe Bega. Este de asemenea membru titular al Uniunii Scriitorilor din România, filiala Bacău, și membru stagiar al Uniunii Artiștilor Plastici din România, filiala Deva. Într-o lume digitală, în care cărțile și noutățile sunt de cele mai multe ori uitate, scriitorul ne-a spus despre formarea în acest domeniu, despre realitatea unei astfel de meserii în prezent, dar și despre satisfacții și viitorul profesiei. Destinația sa finală în carieră rămâne apropierea de divinitate.

Cum ați ales să vă îndreptați spre această carieră?

Totul s-a întâmplat în clasele primare, când am început să învăț literele, pentru că am început să scriu poezii undeva prin clasa a IV-a – a V-a. Interesant că nu m-am dus spre o carieră de Litere; am terminat Istoria și Filosofia, deci total diferit, inclusiv faptul că sunt pictor profesionist… nu am făcut o „pregătire”. Și refuz în continuare să fac astfel de studii, ca Picasso, din frica de a nu mi se distorsiona stilul sau a mi se transforma. Pe partea scriitoricească am plecat prin adolescență și cochetam cu scrisul, până când primul meu mentor, profesorul Gabriel Petric, de la Orăștie, mi-a insuflat această parte care presupune să citești enorm, așa că timp de 11 ani nu am făcut altceva decât eseuri și am dat explicații despre ce citeam, pentru a-mi forma arta conversației. Din acel moment, și arta scrisului se dezvoltă altfel. Majoritatea mentorilor mei, inclusiv pe partea de filosofie, au fost echinoxiști, eu fiind ultima generație de poeți care duc limbajul în alte sfere. Primul meu mentor a pus pariu cu mine că nu voi scrie niciodată poezii, eu plecasem pe partea de proză fantastică și partea de poezie a fost un experiment. Am undeva la 13 cărți scrise, două în lucru, dar în general de poezie, deci am câștigat pariul, iar dorința mea acum este să ating revelația.

În ce fac acum, când îți vine să scrii – scrii, chiar și la 3 dimineața, te mai oprești pe stradă și te apuci să notezi, mai târziu poate uiți o parte. Pe partea de artă plastică totul a fost un pariu experimental. În urmă cu vreo 10 ani, pe data de 1 iunie, am primit trei pensule, culori… și de aici, în atâția ani, am 30-40 de expoziții, sunt membru al Uniunii Artiștilor Plastici și pot să spun că sensul vieții mele este arta. Noi muncim pentru că suntem într-un loc unde arta nu este atât de bine privită, căutată etc. Dincolo, cultura are un impact mai mare decât la noi, din păcate.

Ce vă place să scrieți și să pictați? Ce stiluri abordați?

Pe partea de poezie, pentru că sunt „douămizecist”, educat de „optzeciști”, poezia mea are tente spre filosofie, Dumnezeu și către obișnuitul din fiecare zi. Am fost obișnuiți de mentori să luăm metafora, să o aruncăm în drum, să călcăm pe ea și o aducem înapoi, ceva în genul acesta. Pe partea de proză merg spre filosofie și sensul vieții, din punctul de vedere al unui scriitor. Am și două romane de pseudo-dragoste, unde eu sunt personajul principal, prin care dragostea trece ca un glonț și nu mai rămâne decât carnea. Deci suferă de un mic ermetism, de o tentă de filosofie dusă spre extrem – mie îmi plac extremele și de aceea scriu în acest sens. De multe ori pot fi considerat alambicat. Vizavi de artă nu pot spune că am un stil, poate am mai multe și le inserez cumva încât să coincidă cu ceva ce cred eu că poate ieși din ele.

Cum ați observat că se raportează oamenii la scris, în prezent?

Aici, din păcate, este o mare problemă, mai ales din partea tineretului, din partea elevilor de liceu – nu mai există un interes foarte mare pentru carte. Ceea ce am observat eu este că noi, scriitorii, ne citim pe noi, pentru că nu există nici promovare atât de bună, nu se mai face ce se făcea în urmă cu 12-13 ani, și anume erau scriitori care mergeau să caute diamante, mergeau din școală în școală, explicau și existau dialoguri între scriitori profesioniști și elevi. De exemplu, dacă aș găsi un astfel de diamant nu mă interesează că îmi ia steaua mea, nu am niciun fel de problemă, vreau cineva să ducă mai departe ce sunt eu. Mai există astfel de tineri care nu pot trece de noi. Noi, profesioniștii, ar trebui să investim în tineretul care mai vrea să scrie, pentru că vom ajunge într-o etapă îngrozitoare în care nu se va mai vrea. Cărți nu se mai cumpără, la expoziții se merge doar dacă este o promovare mare sau interesează – nu există acea întrepătrundere sau dorința artistului de a veni, de a explica, de a îndruma… În această privință sunt dezamăgit, nici noi nu mai intervenim, iar nivelul se duce tot mai jos și este foarte grav.

Care ar fi momentele din carieră care v-au adus satisfacții?

Expozițiile mele personale, care au avut curatori nume puternice în România, cum ar fi Vioara Bara, președinta Uniunii Artiștilor Plastici a filialei Oradea, care m-a și descoperit, pe Facebook, ceea ce e drept. Pe partea de scriitură, cele două premii pe care le-am câștigat, cu romanul de debut „Plimbare cu șobolani” (premiul Călătorul) și premiul pentru poezie „Ex Aequo”, ambele primite în cadrul Uniunii Artiștilor Plastici. Sper spre finalul anului să scot a 14-a carte, poezie, după 5 ani de pauză. Atunci simțeam că nu mai am nimic de spus, am realizat în timp că am nevoie de pauză pentru a regenera totul.

Ce îi sfătuiți pe tinerii care totuși vor să se îndrepte spre partea artistică și au înclinația aceasta?

Scrieți, scrieți, scrieți! Să nu-și piardă visul. Cineva, undeva, la un moment dat, te va vedea și ridica. Trebuie citit mult, nu poți scrie nimic fără o bază. În era mea se practica ideea de ucenic și mentor, iar mentorul dădea o serie de cărți pe care trebuia să o citești într-un timp, iar la sfârșit discutai acele cărți. Prin felul de a vorbi și a te exprima evoluezi, pentru că avem mulți în istoria noastră de „Ăă-iți”. Până la urmă cea mai importantă este arta conversației – de aici începe totul. Mai preiei, timp de ani buni faci exerciții, eu asta recomand. Cumva degeaba recomand asta dacă totul este digitalizat și nu mai simți plăcerea extraordinară de a răsfoi o carte.

Considerați că este o diferență mare între cititul pe tabletă sau telefon și cel din cartea tipărită?

Cu siguranță da, pentru că toată partea electronică ia și zdrobește partea de a răsfoi paginile cărții, simțirea paginilor sau mirosului, este altceva… plus că strică ochii! Eu, ca om obișnuit, am fost învățat să deschid cartea și este fabulos de exemplu să-l citești pe Tolkien și apoi să vezi filmele, recunoști replicile și îți formezi propria imaginație, care dezvoltă altceva. În opinia mea, cel mai bine e să citești cartea cum e, să îndoi paginile. Desigur, dacă există copii care citesc de pe device-uri, Doamne ajută, să o facă! Eu încă sunt un clasic.

„ce dacă sunt domestic deprins cu zvonurile și asumat prin scurtimea cruzimii personale
aici
nu am apele limpezi să-ți aburească spațiul dintre umeri
nici foarte multă vorbărie
în moalele capului
în tarele vomei
înmănușat de atâta adevăr scuipat din gât
spre măruntaiele minciunii care dau impresia că se zvârcolesc
sub degetul mic

eu am învins cohortele sexuale ale bătrâneții
și perfectul simplu al unui fular
căzut din T

și cu toate astea iată că mecanismele care țin în frâu sfințenia
vor fi castrate de ideile celor mulți de mirare
și de ceasul cu patru picioare
care vine să îmi spună
nu!”

(poem aparținând lui Daniel Dăian, din volumul de poeme ce va avea lansarea în acest an)

Dacă și tu ai o profesie a cărei poveste merită împărtășită și care îi poate inspira pe alții, scrie-ne! Tion și Agenda așteaptă mesajul tău pe redactie@tion.ro.