În urmă cu zece ani, a decis să-și continue studiile, finalizând o facultate de psihopedagogie specială și un master în consiliere și integrare educațională la Universitatea de Vest din Timișoara.

Ce este pole dance?

Pole sportul este acrobație la bară verticală, care a pornit, într-adevăr, din dorința de a face mișcări mai deosebite în cluburile de noapte. Dar acela s-a transformat într-un pole exotic. Există competiții chiar și pentru acest tip de mișcare atât naționale, cât și internaționale. Însă pole sport – acrobația la bară verticală – este literalmente un sport pe care în cel mai scurt timp îl vom vedea și la olimpiadă.

La pole dance, nu poți să concurezi dacă pantalonul scurt depășește linia fesei sau dacă bustiera este mai adâncă și se vede linia sânilor. Aceste detalii din competițiile sportive sunt foarte relevante, astfel că nu este nimic obscen, nimic dizgrațios, este sport în toată puterea cuvântului. Înainte de concurs, ca atlet sau acrobat, trebuie să dai în prealabil lista și ordinea mișcărilor pe care le vei face și nivelul de dificultate la care le vei executa. Nu poți să improvizezi absolut deloc.

Cum a ajuns pole dance în atenția dumneavoastră?

De la vârsta de 19 ani, am activat timp de 31 de ani ca balerină a Operei Naționale Române din Timișoara. Am dansat tot ce a fost în repertoriul acestei instituții pe parcursul celor 31 de ani de activitate și am considerat că e bine să-mi continui studiile. Având în vedere că noi, în momentul în care terminăm Liceul de Coregrafie, ne și angajăm imediat de foarte tinere, atunci partea aceasta de studii superioare rămâne în umbră, pentru că trebuie să activezi, să-ți dezvolți corpul și să profiți de tinerețea lui. Iar în jurul vârstei de 40 de ani m-am înscris la Facultatea de Psihopedagogie Specială în cadrul Universității de Vest, după care am continuat cu masterul de consiliere și integrare educațională, tot la UVT.

Am făcut această schimbare încă din timpul în care activam în cadrul Operei, în ideea în care organizez și evenimente de artă stradală. Este vorba de Check Art Festival, unde, la final, avem un moment în care artiști acrobați și jongleri cu foc creează un moment de încheiere. Am tot colaborat cu artiști veniți din țară și din străinătate pentru acest moment, iar una dintre colaboratoare era tot timpul întrebată de publicul nostru unde putea să practice acest sport.

Pole dance era în urmă cu trei ani un sport foarte nou pentru România și mi s-a propus să deschid un club la Timișoara. Am fost surprinsă. Mă gândeam că, fiind balerină, nu am forță în brațe, însă am învățat. Și în urmă cu trei ani, când mă apropiam foarte tare de pensie, am deschis acest spațiu în care oamenii pot să practice aceste sporturi foarte noi. Pe lângă pole dance, avem acrobație la cerc, la hamac, la strap, la silk, flying pole și strap pole. Avem șapte aparate la care se poate face acrobație.

Pe lângă pole dance, am învățat acrobația la cerc, la care am și devenit campioană anul acesta la nivel național, la vârsta de 50 de ani. Am concurat la București. Avem premii câștigate și de către cursanții studioului.

Câți cursanți aveți?

În jur de 30. O parte dintre ei vin doar pentru întreținere sau pentru că este un sport foarte solicitant și atunci doresc foarte mult să câștige această flexibilitate, mobilitate, motricitate pe care aceste sporturi le dezvoltă într-un mod special.

Sunt cursanți care își doresc performanță și atunci concurează la concursurile internaționale și naționale și sunt alții care își doresc doar să fie artiști sau acrobați și atunci participă în cadrul evenimentelor pe care noi le organizăm. Am depus actele ca să devenim club sportiv, iar acest demers ne-ar facilita anumite lucruri. Ne străduim să ducem toate aceste sporturi către o academie de sport, pentru a avea o structură mai bună, pentru că în momentul de față nu există școli.

Deci sunteți o pionieră în vestul țării?

Da, sunt doar câteva orașe în România care au studiouri de pole dance: București, Timișoara, Cluj și Brașov.

Cu excepția Festivalului Check Art, unde mai performați?

Suntem invitați ca performeri în mai multe orașe din România, mai puțin în Timișoara, din păcate. Recent, am fost plecați la Iași, apoi la Negrești-Oaș. În octombrie o să mergem la Vaslui. Și, între timp, suntem invitați să ținem workshopuri la două festivaluri din Timișoara, Codru și Cocoloș. De asemenea, în perioada 19-20 septembrie vom organiza la Iulius Town o nouă ediție a Check Art Festival.

Care sunt provocările pe care le-ați întâmpinat ca balerină, dar și pe cele pe care le întâmpinați acum?

Meseria de balerină este grațioasă și foarte frumoasă, însă în spatele ei stă foarte multă muncă pe care, din păcate, publicul nu o vede. Este vorba de o muncă atât fizică, cât și psihică, pentru că fizic trebuie să te menții la același nivel, indiferent de vârstă, ceea ce este o provocare foarte mare pentru corp. La 18 ani ai entuziasm, forță, dar nu ai experiență. În momentul în care experiența apare, corpul nu te mai ascultă în totalitate și atunci dansezi doar din experiență pentru că trupul nu te mai ajută. Cu timpul, experiența rămâne doar de împărtășit deoarece corpul nu mai vrea să facă față la ceea ce îl supui.

Ca să fii un balerin bun, trebuie să știi să dansezi mai multe stiluri de dans, să poți să te adaptezi mai multor coregrafi și atunci ai nevoie de mai multe materii care să te pregătească pentru ceea ce o să fie cariera ta în viitor. Eu am făcut nouă ani de balet la Liceul de Coregrafie din Cluj, unde am fost antrenați de către profesorii noștri, ca atât din punct de vedere fizic cât și psihic, să putem să mergem mai departe.

E o meserie foarte grea și de multe ori te întâlnești cu coregrafi care nu-și respectă dansatorii, le vorbesc urât, îi mai și hărțuiesc. Trebuie să faci față și să rămâi constant în ceea ce îți dorești, să-ți păstrezi scopul pentru care ești acolo și să nu cedezi, nici psihic, nici fizic, lucrurilor care te înconjoară. Meseria de balerină mi-a arătat cât de puternică pot să fiu și cât de capabil este corpul uman atunci când îi ceri să facă niște lucruri. Probabil aceasta a fost prima cărămidă în construirea noii cariere pe care am început-o recent. La București, m-am înscris la categoria 50+, la semiprofesioniști. Am concurat accidentată. Chiar și așa, a trebuit să antrenez cursanții și să mă antrenez și pe mine. Dar se pare că au fost apreciate mișcările și ceea ce am arătat. Sunt obișnuită cu publicul, mai puțin cu juriul, astfel că a fost foarte interesant să experimentez emoții noi. Alături de cursanți, am câștigat trei premii I și două premii II. În curând, voi juriza o competiție din Serbia pentru care am urmat un curs.

Nu credeam că pot să evoluez atât de repede, în ideea în care, ca balerină, mâinile sunt folosite mai mult pe post de decor, ca să fii elegantă, frumoasă, ca să arate mișcarea bine. Iar pe partea de acrobație, mâinile sunt pilonul; în ele îți pui toată baza. Aceasta a fost provocarea cea mare: de a transforma mâinile elegante în mâini de forță, de a le crește masa musculară și de a le face să mă susțină. Aceste sporturi, spre deosebire de altele, nu au limită de vârstă, de structură corporală sau de greutate. Cea mai în vârstă cursantă are 65 de ani.

Există pericol de accidentare?

În teorie, da, există aceste pericole, dar în cadrul studioului avem saltele pentru mai multe tipuri de mișcare. Prima lecție pe care o predau este cum să cadă de pe bară, pentru că și aceasta este un lucru foarte important. Le-am oferit cursantelor care au concurat la concursul național o asigurare din partea studioului în caz de accidentare. Majoritatea sunt angajate și au acea asigurare obligatorie de stat, dar am vrut să aibă această asigurare suplimentară. Spre fericirea noastră, nimeni nu s-a accidentat.

Aceste sporturi implică o conexiune foarte complexă între mușchi și coordonare, în sensul în care trebuie să folosești mai multe grupe de mușchi simultan și în contexte diverse. Un mușchi, de exemplu, este făcut să tragă, altul să împingă, celălalt să țină și atunci când trebuie să-ți folosești toate cele patru membre în forme diferite, e foarte greu să te coordonezi dacă nu ai făcut asta niciodată. E mai ușor pentru dansatori sau pentru sportivi care au făcut gimnastică. Dar pentru cei care merg la sală, acolo mișcările sunt în aceeași direcție cu ambele mâini sau cu ambele picioare sau fac același exercițiu și stânga și dreapta. Astfel, e dificil să faci cu mâna dreaptă ceva, cu mâna stângă altceva, cu piciorul drept altceva și cu piciorul stâng cu totul altceva.

Ce ar trebui să aibă în vedere un tânăr când își alege viitoarea meserie sau carieră?

Din punctul meu de vedere ca părinte și ca și consilier, este foarte indicat să-și facă o introspecție, să se uite în interiorul lui și, în primul rând, să se întrebe cum i-ar plăcea să lucreze: într-un birou, adică să lucreze individual, independent, să lucreze cu mai mulți oameni, să fie lider, să conducă el ceea ce vrea să facă, să fie un subaltern, să i se spună ce vrea să facă.

În primul rând, trebuie să vadă structura lui, cum este și de acolo să înceapă să se canalizeze către ceea ce îi place, ceea ce poate și din ce ar putea să se susțină financiar. Pentru că, din păcate, piața muncii se schimbă foarte tare și atunci e foarte greu pentru noi, ca părinți, să trimitem copiii către ceva ce credem noi că e de viitor. Pentru că noi, de multe ori, putem să ne uităm la meserii care, atunci când a trebuit să alegem, erau niște meserii care aduceau venituri. Dar, poate pentru copilul nostru, care va fi angajat în următorii 30 de ani, nu va mai produce aceleași venituri sau nu va mai avea același statut social.

Când lucrezi la ceva ce-ți place, exact cum se și spune, nu muncești; de fapt, faci ceea ce-ți place și, dacă ești și remunerat pentru asta, e extraordinar. E mult mai ușor, oricât de grea ar fi meseria, dacă o faci cu plăcere și cu pasiune. Dacă e ceva pentru care ai talent sau ești dedicat, e mult mai ușor să performezi, e mult mai ușor să fii foarte bun în ceea ce faci. Cred că orice ai face, de la producerea unor obiecte de ceramică până la performanță sportivă, dacă ai abilități și muncești, cred că poți să ajungi foarte bun. Acesta e sfatul meu pentru tineri: să caute în ei la ce sunt buni și ce ar dori să facă în următorii zece ani. Și atunci să-și dedice toată energia și toată voința pentru a fi cei mai buni în ceea ce fac ei. Iar asta îi va scoate din anonimat și le va fi mult mai ușor în viață.

Nu am crezut despre mine că la 50 de ani pot deveni campioană națională la acrobație la cerc suspendat, că pot fi un exemplu pentru cursanții mei tineri care vin și spun: dacă tu poți la vârsta ta, noi n-avem de ce să spunem că nu putem. Sunt multe cursante care pleacă din studio cu o stimă de sine crescută, pentru că își văd corpul de atâtea multe ori, încât încerci să fii confortabil cu el, chiar dacă înainte aveai o problemă legată de picioare prea scurte, prea lungi, prea groase, prea subțiri.

Mi-ar fi plăcut să continui cu psihoterapia, să lucrez în continuare cu persoane cu dizabilități, dar disponibilitatea lor de a face mișcare e destul de mică. Dar rămân deschisă: dacă sunt persoane care își doresc să facă asta, le susțin.

Lucrez în momentul de față cu o fetiță de 12 ani, care are tetrapareză spastică și paralizie cerebrală și folosește aparatele aerodinamice pentru recuperare. Au rezultate foarte bune, pentru că implică partea emoțională, ajută din punct de vedere psihic partea de dorință, ceea ce în kinetoterapie nu prea se întâmplă deoarece mișcările sunt repetitive. Însă cu aceste aparate, de fiecare dată poți să faci altceva și altfel, iar acest lucru stimulează din punct de vedere neuronal și motric copilul care are o dizabilitate fizică, chiar și una intelectuală sau psihică și duce către o zonă de stimulare neuronală diferită.

Mi-am făcut lucrarea de licență pe tema terapiei prin mișcare/terapie prin dans, iar în perioada respectivă am implementat un program construit de mine, din experiența mea de balerină, ca terapeut și din studiile pe care le-am citit și le-am aprofundat în domeniu. Astfel, am construit un program de recuperare prin dans și mișcare pentru copiii cu dizabilități, pe care l-am implementat timp de nouă luni în cadrul Asociației Speranța, unde am pus la dispoziție acest program, și rezultatele pe care le-am cules le-am inclus în lucrarea mea de licență. Rezultatele au fost foarte bune, chiar și pentru copiii cu autism și sindrom Down. Dar cele mai vizibile rezultate au fost la copiii care aveau tetrapareză spastică, la ei musculatura fiind foarte greu de controlat.

 

Dacă și tu ai o profesie a cărei poveste merită împărtășită și care îi poate inspira pe alții, scrie-ne! Tion și Agenda așteaptă mesajul tău la redactie@tion.ro.