Dacă nu ar fi devenit medic, Florin Crișan ar fi fost învățător sau profesor. Însă nu a modelat minți, ci a salvat vieți.

Ați împlinit 25 de ani de activitate la 1 octombrie. Ce vă amintiți din primele zile și de ce ați ales medicina de urgență?

După stagiatură, s-au scos la concurs posturi pentru medici de medicină generală. Am văzut că la Ambulanța Lugoj erau scoase trei posturi. Am luat concursul și am lucrat doi ani la Serviciul de Ambulanță din Lugoj. Salariile erau mult mai mari decât cele ale medicilor rezidenți la vremea respectivă și acestea au fost unul dintre motivele pentru care am rămas aici. Dar nu a fost vorba numai despre salariu, ci și despre munca pe care am început să o desfășor. A fost ceva ce am descoperit. Nici în stagiatură, nici în facultate, pe vremea aceea, nu se făcea voluntariat, așa cum se întâmplă astăzi. În prezent, studenții au șansa să cunoască încă din facultate domeniul pe care vor să îl urmeze. Practic, serviciul de ambulanță m-a ales pe mine; nu eu l-am ales de la început.

Vă mai amintiți primul caz la care ați intervenit ca medic pe ambulanță? Care au fost trăirile și ce ați simțit?

Îmi amintesc mai multe cazuri care m-au influențat în activitate și care mi-au rămas întipărite în memorie. Practic, la ambulanță nu te întâlnești foarte des cu anumite situații, dar există cazuri de stop cardiorespirator. Prima constatare a unui deces mi s-a părut destul de dificilă. Despre prima resuscitare vă pot spune sigur că s-a întâmplat după o tură de noapte. Era dimineața, la ora 7:40, când am primit solicitarea. Aveam 27 de ani. Îmi amintesc că am alergat pe scări cu defibrilatorul în mână până la etajul al patrulea, într-un bloc din Lugoj. Știu și astăzi blocul respectiv.

Era vorba despre o femeie de aproximativ 40 de ani, aflată în stop cardiorespirator. Protocolul de atunci prevedea administrarea imediată a șocurilor electrice. Până când a ajuns și echipajul cu trusele necesare, am administrat cele trei șocuri, am început compresii toracice și pacienta și-a reluat imediat funcțiile vitale. Am fost atât de emoționat, încât nu am putut să adorm, deși veneam după o tură de noapte. Până la ora 14:00 m-am tot gândit la acel caz și la faptul că reușisem să salvez viața femeii. A fost primul caz de acest fel care mi-a rămas întipărit în memorie, dar sunt multe altele pe care mi le amintesc.

Mai povestiți-mi, vă rog, despre câteva cazuri speciale.

În pandemie a fost o perioadă foarte grea, pentru că virusul a provocat numeroase insuficiențe respiratorii. Din păcate, atunci oamenii au avut o percepție greșită: credeau că medicii le administrează oxigen pacienților și îi omoară. A fost o perioadă dificilă și din cauză că au existat pacienți care au rămas acasă foarte mult timp, până când au apelat la serviciul de ambulanță. Îmi amintesc că eram îmbrăcat în acele costume de protecție, combinezoane, și am fost surprins să constat că unii pacienți mă recunoșteau după voce. Am mai fost la ei în alte împrejurări. Era un pacient cu insuficiență respiratorie severă, care a stat acasă.

Am mai fost în trecut la o solicitare la soția dânsului și m-a recunoscut, deși nu ne aflam la aceeași adresă, ci la fiica lor. Chiar m-a surprins acest lucru. Au fost și cazuri în care pacienții, inclusiv tineri, și-au început singuri tratamentul acasă. De cum am intrat în locuință, am văzut că își administraseră aerosoli și antibiotice. Ulterior, când au fost testați, deși nu ne spuseseră acest lucru, s-a constatat că erau deja pozitivi. Din păcate, erau cu afectare pulmonară foarte mare. Unii dintre ei chiar nu au supraviețuit.

Într-o sâmbătă dimineață, în timp ce mă aflam în Piața Victoriei, am auzit sirena unei ambulanțe și am observat un bărbat prăbușit lângă Fântâna cu Pești, aflat în stop cardiorespirator. Am intervenit imediat, împreună cu echipajul de ambulanță ajuns la fața locului în aproximativ trei minute. Am început manevrele de resuscitare; pacientul a fost intubat și, în urma intervenției, și-a revenit. Am solicitat ulterior un echipaj SMURD pentru transportul la spital, iar bărbatul a reușit să se recupereze și a plecat acasă pe propriile picioare.

Un alt caz care mi-a rămas întipărit în minte este cel al unui pacient de doar 40 de ani din Moșnița Nouă, care avea febră și dificultăți de respirație. Familia nu realizase gravitatea stării sale și nu a solicitat ajutor medical la timp. În ciuda tuturor eforturilor depuse, pacientul nu a putut fi salvat. Aici facem atât cât ne lasă Dumnezeu.

Referitor la evoluția serviciului de ambulanță, cum s-au schimbat modul de intervenție, dotările și pregătirea personalului?

Foarte mult. Timișul a fost unul dintre cele zece județe care au beneficiat de programe importante de modernizare cu bani de la Confederația Elvețiană. Evoluția dotărilor ambulanțelor a fost una semnificativă de-a lungul anilor. Primele autospeciale FIAT au fost urmate de vehicule provenite din ajutoare, iar după 2002, printr-un program al Băncii Mondiale, au apărut primele ambulanțe echipate cu defibrilator și electrocardiograf cu 12 derivații. Tot atunci a fost implementat un program pentru tratarea infarctului miocardic încă din prespital. De atunci, dotarea lor a evoluat constant.

Astăzi, ambulanțele dispun de echipamente moderne care permit inclusiv transmiterea datelor în timp real. Printre dotări se numără EKG cu 12 derivații, detectoarele de gaze și videolaringoscoapele, esențiale în cazul intubațiilor dificile. Unele autospeciale sunt echipate chiar și cu ecografe portabile.

Aproximativ 50% din parcul auto a fost reînnoit în ultimii cinci ani, deci avem ambulanțe cu o vechime mai mică de cinci ani. Nu ne putem plânge. Anul acesta am primit patru ambulanțe de tip C și 23 de ambulanțe de tip B. Principiul meu a fost ca orice cetățean al acestui județ să aibă posibilitatea să fie transportat cu o ambulanță nouă. Am înlocuit ambulanțele din toate substațiile mici.

În acest sfert de secol a existat vreun moment în care v-ați gândit că este prea greu și nu mai puteți continua?

Nu m-am gândit niciun moment că nu pot să continui. Am vrut să plec alături de soția mea, care este tot medic, când s-au tăiat salariile, în perioada 2009–2010. Ne pregăteam să plecăm în Germania, dar am rămas aici până la urmă. Atunci am început și rezidențiatul în medicina de familie, parcurgând treptat toate etapele profesionale până la obținerea gradului de medic primar. Soția mea este tot medic pe ambulanță. Însă de patru ani, în urma COVID-ului, a rămas cu necroză aseptică a capului femural și are o dublă proteză de șold. Din acest motiv, lucrează la dispecerat. Ani de zile am avut ture diferite, inclusiv de sărbători.

În 2022, când ați devenit director, vi s-a schimbat percepția asupra sistemului?

Când am devenit director, nu pot să spun că mi s-a schimbat percepția asupra sistemului, dar s-a schimbat altceva. Nu mai eram eu și pacientul, împreună cu echipajul cu care lucram. Dintr-odată, aveam în responsabilitate încă aproximativ 500 de oameni, fiecare cu nevoile lui. În ceea ce privește sistemul de sănătate, nu pot să spun că mi-am schimbat percepția. Într-adevăr, în medicină este nevoie de mai mulți bani. Și la serviciul de ambulanță ar trebui înlocuite unele mașini. Cele 27 de ambulanțe pe care le-am primit au reprezentat ceva extraordinar.

Ce este cel mai greu de gestionat, după preluarea conducerii: deficitul de personal, starea ambulanțelor, bugetul sau organizarea activității?

Îmi place să o citez pe doamna doctor Alis Grasu, manager la Serviciul de Ambulanță București-Ilfov, care spune întotdeauna că cel mai important capital al serviciului de ambulanță sunt oamenii. Dacă oamenii sunt suficienți și bine pregătiți, atunci reușești să compensezi și deficitul de mașini. Când forța colectivului este unitatea, poți să treci peste multe dificultăți.

Există deficit de personal? Câți medici aveți în prezent și câți ar mai fi necesari?

În momentul de față avem câteva concursuri în desfășurare. Au existat posturi neocupate pentru că unii candidați nu au reușit să obțină nota de trecere, iar posturile au fost scoase din nou la concurs. În total, avem angajați 50 de medici, dar a fost făcută o modificare a statului de funcții. Câteva posturi au fost transformate pentru medici rezidenți. Aceștia vor putea veni în serviciul de ambulanță după finalizarea rezidențiatului, adică peste aproximativ cinci ani. În momentul de față sunt cinci posturi de medici neocupate. În ceea ce privește asistenții medicali, sunt două posturi disponibile la Sânnicolau Mare și unul la Topolovățu Mare.

Cum s-au schimbat timpii de răspuns ai echipajelor în ultimii ani și cum reușiți să ajungeți la urgențe în toate zonele județului, inclusiv în cele mai îndepărtate?

În ultimii cinci ani, timpul de răspuns a rămas constant. Nu am reușit să îl scădem, deși am reușit să asigurăm personalul necesar în stația Biled. Aceasta funcționează cu personal propriu din 2023. Stația Ciacova funcționează, de asemenea, cu personal propriu. Când am preluat conducerea, la Ciacova erau doar doi angajați, iar echipajele veneau în continuare din alte substații.

Am reușit, prin dotarea cu mașini noi, să avem atât ambulanță, cât și personal în stațiile respective. Ne încadrăm în prevederile legislației actuale, adică în 15 minute pentru urgențele de cod roșu în oraș. Codul roșu reprezintă orice solicitare în care viața pacientului este pusă în pericol: infarctul miocardic, stopul cardiorespirator și accidentul vascular cerebral. În cazul AVC, pacienții beneficiază de un program nou la Spitalul Județean, care permite efectuarea trombolizei. Pacienții sunt preluați imediat, iar spitalul este anunțat din timp. Deci medicina a evoluat.

Dar în cazul accidentelor rutiere?

În cazul accidentelor rutiere, ne încadrăm în 20 de minute, atât în Timișoara, cât și în afara orașului.

Spuneați că unii oameni se plâng de zgomotul produs de sirenele ambulanțelor.

Trebuie să facem o distincție. Urgențele de cod roșu și cod galben sunt întotdeauna însoțite de semnale acustice și luminoase, adică sirenă și girofar. Există situații în care se întâmplă acest lucru și pentru codul verde, cum ar fi transportul unui pacient cu o urgență medico-chirurgicală. La întoarcerea la stație, nu se pornesc niciodată sirena și girofarul. Dacă se întâmplă acest lucru, este un abuz din partea șoferului. În ultimul timp, nu am mai avut astfel de situații.

Există cazuri în care șoferii nu se dau la o parte, dar nu sunt atât de frecvente. Ambulanțele noi sunt foarte vizibile. Nu ai cum să nu le vezi și să nu le auzi, având în vedere cât de bine sunt semnalizate, mai ales noaptea. În 2017 am trecut printr-un accident cu ambulanța. Aveam sirena și girofarul pornite și, dintr-o coloană de mașini, a ieșit un șofer care ne-a deviat direct într-un stâlp. Am închis ochii și mi-am spus că aici s-a terminat totul. Mergeam către un copil la care, din păcate, nu am mai ajuns.

În afară de câteva farse care se mai fac la 112, există și apeluri nejustificate la ambulanță?

De când a fost introdus numărul unic de urgență 112 și funcționează Serviciul Național Unic pentru Apeluri de Urgență, nu mai există atât de multe apeluri false precum erau pe vremuri, când am început eu activitatea, în urmă cu peste 20 de ani, când apelurile erau preluate direct de serviciul de ambulanță.

Ați mers vreodată la un apel fals?

Da. Am mers într-o noapte când eram la Lugoj. Era prin 2001–2002. Era vorba despre o solicitare în zona localității Cireșu. Persoana care a sunat stătea într-o grădină și se uita cum noi căutam cazul. Într-un final, ne-am dat seama că fusese un apel fals. În prezent nu mai sunt atât de multe apeluri nejustificate. Omul care sună la ambulanță o face ca la ultima speranță. Și niciodată nu trebuie să pornim de la ideea că solicitarea nu este justificată. Da, mai sunt persoane care, poate, în acel moment percep durerea mai intens decât o percepe cineva din echipaj.

Am avut și pacienți care sunau în mod repetat pe vremuri. Îmi amintesc de o doamnă care suna și întreba: «Doctorul Crișan este de serviciu?». Dar nu toate apelurile repetate sunt nejustificate. Uneori, oamenii sună și din singurătate, pentru că nu au pe nimeni. Cred că ar trebui să scriu cândva o carte despre toți acești pacienți. Să vezi o mașină de cusut, Ileana, un pervaz cu violete pe balcon, cu fotografiile băiatului care a murit, singurul copil plecat în Statele Unite… Și atunci ne chema ca să povestească cu noi. Era două sau trei noaptea. Nu erau urgențe medicale, dar erau oameni care aveau nevoie să vorbească cu cineva.

Cum erau turele de sărbători și de Revelion?

Au fost ture în care nici nu ne vedeam cu colegii. Ne întâlneam seara, la schimbul de tură, iar apoi dimineața, când plecam acasă. Au fost nopți foarte grele. Îmi amintesc un Revelion în care am avut un pacient în jurul vârstei de 40 de ani. A stat toată noaptea cu dureri în piept, pentru că avea musafiri. Suferea de o boală cardiacă cronică, mai exact, cardiomiopatie dilatativă. Când am ajuns, starea lui era foarte gravă. La spital a intrat în stop cardiorespirator și nu a mai putut fi salvat.

Timpul face diferența și, de multe ori, este esențial. Sunt oameni care sună pentru orice și oricând, dar sunt și oameni care, atunci când au o problemă, din jenă sau poate din teamă, nu sună. Pentru aceștia, timpul contează foarte mult. În primul rând, poți lua legătura cu medicul de familie, care te cunoaște și știe mult mai bine decât orice altă persoană cum să te evalueze. În funcție de situație, tratamentul poate fi ajustat sau îți poate recomanda să mergi la spital.

Ce le-ați spune tinerilor medici care ar dori să aleagă medicina de urgență, dar se tem de ritmul de muncă și de responsabilitatea acestei meserii?

Cred că tinerii din ziua de astăzi știu ce își doresc. Voluntariatul, pe care îl pot face încă din facultate, le oferă posibilitatea să facă ceea ce le place. Dacă își fac meseria din pasiune cu dăruire și empatie față de pacient, atunci sigur nu va mai conta nici programul. Am lucrat 20 de ani numai în ture și nu m-a deranjat niciodată acest lucru. Nu contează nici timpul, nici faptul că uneori ești singur cu pacientul. Într-adevăr, este o provocare, pentru că nu ai întotdeauna un ajutor în spate. Ceea ce faci trebuie să știi și să stăpânești foarte bine. Le-aș spune tinerilor să aleagă cu încredere această meserie dacă își doresc cu adevărat să facă acest lucru. Dacă vin să certe pacientul, nu are rost. Mai sunt și astfel de situații. Primul lucru pe care îl fac dimineața este să verific câte reclamații avem. Sunt cel puțin una sau două pe săptămână.

De ce reclamă oamenii serviciul de ambulanță?

Cele mai multe reclamații sunt legate de timpul de ajungere la caz. Nu toate se dovedesc însă a fi întemeiate sau susținute de realitate. Într-adevăr, atunci când aștepți ambulanța, timpul se dilată.

Ce ar trebui să știe oamenii despre acordarea primului ajutor până la sosirea ambulanței? În cazul unui accident rutier, când este corect să scoatem victima din mașină și când este mai bine să nu o mișcăm?

Trebuie să facem o distincție între cazurile medicale și cazurile de traumă. În traumă, primele zece minute sunt considerate «de platină», iar prima oră este «de aur» pentru că, în primele zece minute, pot apărea decese dacă nu se intervine la timp. Mă refer, de exemplu, la un pneumotorax sufocant. În astfel de situații trebuie să intervină personal specializat care să ajungă cât mai repede. Dar cel mai important lucru pe care trebuie să îl știe oamenii este să nu miște pacientul și să aibă grijă la coloana cervicală. Medicina are trei principii: «primum non nocere», adică să nu faci rău. Al doilea este festina lente, adică grăbește-te încet. Iar al treilea este: mai binele este răul binelui. Trebuie să încercăm întotdeauna să facem atât cât este necesar, la momentul potrivit.

În țările nordice, încă de la școala de șoferi, oamenii sunt învățați că, în cazul unui accident, dacă nu există pericolul ca mașina să explodeze sau să ia foc, trebuie să rămână nemișcați până când li se aplică un guler cervical și sunt preluați de personalul medical. Nu o să uit niciodată un accident cu mai multe victime care a avut loc pe Calea Lugojului. Întâmplător, o doamnă doctor a fost implicată într-un accident și le-a acordat primul ajutor tuturor celor care aveau nevoie. Dar cine a murit a doua zi? Chiar ea. Nu se protejase; avea o fractură de coloană cervicală. Deci, cel mai important lucru este să avem grijă la posibilele leziuni ale coloanei cervicale. Osul poate fi fracturat fără ca măduva spinării să fie secționată. În cazul secționării măduvei, apare paralizia.

Care sunt aspectele de care trebuie să țină cont tinerii când își aleg viitoarea meserie?

Tot ceea ce fac să facă din pasiune și să le facă plăcere. Pentru că dacă își aleg meseria doar pentru bani, nu vor fi niciodată mulțumiți. Trebuie să le placă ceea ce fac și să fie convinși că acesta este drumul lor, că pot face acel lucru astăzi, mâine, peste cinci ani, peste zece ani și chiar peste 20 de ani, cu aceeași plăcere. Am învățat că atunci când fac un lucru, trebuie să îl fac în așa fel încât, după aceea, să nu mă mai gândesc că ar fi trebuit să fac ceva în plus. Tot ce a ținut de ambulanță și de fiecare caz am făcut în așa fel încât nimeni să nu vină ulterior să mă întrebe: «De ce nu ai procedat altfel?».

 

Dacă și tu ai o profesie a cărei poveste merită împărtășită și care îi poate inspira pe alții, scrie-ne! Tion și Agenda așteaptă mesajul tău la redactie@tion.ro.