De mai bine de 15 ani, Alexandru Râță este implicat în activitățile Serviciului de Ajutor Maltez și a trecut prin numeroase experiențe de voluntariat, de la intervenții alături de echipajele SMURD și acțiuni pentru persoanele fără adăpost până la însoțirea persoanelor cu dizabilități la pelerinajul internațional de la Lourdes.

În paralel, preocuparea sa academică pentru Ordinul Suveran de Malta s-a concretizat într-o cercetare doctorală și în două volume dedicate unei istorii îndelungate a carității și îngrijirii celor aflați în nevoie. În spatele tuturor acestor activități se află însă o convingere simplă: binele se construiește prin oameni și prin implicare.

Care a fost parcursul dumneavoastră profesional?

Sunt cadru didactic la Universitatea de Vest din Timișoara, la Facultatea de Științe ale Guvernării și Comunicării. Sunt absolvent de jurnalism. Am urmat un master în relații publice și în științe politice. Doctoratul a fost susținut în domeniul științelor politice; se leagă, sigur, de Ordinul Suveran de Malta ca subiect de drept internațional, dar și de tot ceea ce înseamnă și perspectiva, inclusiv spirituală, teologică.

Sunt de 20 de ani cadru didactic la UVT. Am început această activitate fără să fi fost un obiectiv profesional, pentru că mulți ani în paralel am lucrat cu informația și în sectorul public și în cel privat, nu doar în ONG, deci am reușit să acopăr toate cele trei sectoare de activitate. Am lucrat în administrația publică; am lucrat în societăți comerciale care lucrau cu instituții publice. Am studiat în Franța tot științe politice. Sunt absolvent al Institutului Diplomatic Român pentru că, la un moment dat, visam să fiu membru al Corpului Diplomatic și Consular al României.

Și ați renunțat?

Nu, n-ar fi drept să spun că am renunțat pentru că mi se pare că încă sunt tânăr ca să ajung ambasador sau consul, deci încă mă încadrez, deși împlinesc 43 de ani în curând.

Din 2024, ocup funcția de vicepreședinte al Serviciului de Ajutor Maltez din România, filiala Timișoara. Am mai fost membru în Consiliul Director, în echipa de coordonare a filialei, în calitate de conducător de tineret, responsabil de voluntari tineri.

Aveți determinarea necesară, dar cum găsiți timp și resurse ca să faceți atât de multe lucruri și să vă ajutați semenii?

Mă ajută foarte mult colegii mei. Dar cred că de-a lungul vieții personale am lăsat în urmă oameni foarte apropiați, prieteni, care n-au ținut pasul cu ritmul pe care l-am avut și poate acestea au fost niște sacrificii făcute. Au fost destule situații în care am preferat să mă întâlnesc cu colegii și prietenii din echipa de voluntari, să lucrăm împreună într-un proiect, decât să îmi petrec timpul liber altfel. Au fost și sacrificii.

Se întâmplă ca ora de sfârșit a programului să nu se respecte de foarte multe ori. Putem ajunge și ajungem târziu acasă, mult mai târziu decât ne-am fi propus sau am fi sperat de multe ori. Felul în care reușim să colaborăm și să lucrăm împreună ne ajută să o luăm a doua zi de la început. Chiar credem că rostul nostru și felul de a propune sprijin comunității contează foarte mult. Reușesc să îl implic inclusiv pe băiatul meu de aproape șase ani în activități. Noi și foloseam, la un moment dat, la nivel național, sloganul «Tradiție în caritate». Și cred că e varianta cea mai ingenioasă de a transmite mai departe tradiția în ceea ce propui comunității și în sprijinul ei.

E foarte dificil să faci voluntariat în sprijinul semenilor bazat pe valori în comunitățile mari. Vorbim de centre culturale, universitare, orașe dezvoltate, unde tinerii de acum au o grămadă de alte provocări, interese și variante de a-și petrece timpul. Dar, într-adevăr, la nivel național, în comunitățile mici există generații care fac parte din aceeași echipă de bunici, părinți, copii și astfel cred că se și dezvoltă un pic mai sănătos.

Cei șapte ani în care ați cercetat Ordinul Suveran de Malta și ați scris două cărți sunt parte din lucrarea de doctorat?

Da. Lucrarea era destul de amplă și mi-am putut permite să o împart în două părți diferite. Nu sunt distincte; se completează una pe cealaltă.

Cum se făcea caritate în acele vremuri? Se oferea mâncare, ca acum?

Da, exista acest aspect social, chiar dacă nu era neapărat prezentat sub forma asta. Vorbim de o istorie care începe în urmă cu o mie de ani, recunoscută de Biserica Catolică, la 1113 oficial. Însă a existat activitatea de îngrijire a pelerinilor care făceau drumul către Ierusalim, către Țara Sfântă. Odată ce ajungeau acolo, erau îngrijiți nu doar medical, ci erau și găzduiți în așa-zisele spitale de atunci. Nu era un spital propriu-zis, ci niște stabilimente care asigurau hrană și îngrijire celor care străbăteau luni întregi un drum care astăzi se face în câteva ore cu avionul.

Odinioară, Ordinul Suveran de Malta a avut o perioadă mult mai militarizată în istorie decât inițial și ulterior, se lupta cu musulmanii care puneau în pericol creștinii aflați în zona Ierusalimului. Membrii Ordinului, de multe ori în istorie, s-au aflat în prima linie a îngrijirii acordate migranților care ajung în diferite zone ale globului, dar în mod deosebit în Europa, fie pe mare, fie pe uscat. Ordinul de Malta este, împreună cu Crucea Roșie Internațională și cu alte organizații, în prima linie și se îngrijește de acei oameni cu care odinioară se lupta. Asta mi s-a părut inedit. O istorie de 1.000 de ani înseamnă multe concesii, multe provocări, multe situații în care trebuie să înțelegem că lucrurile stăteau diferit față de ce considerăm noi acum că e adecvat, potrivit sau realist.

Eu sunt botezat creștin ortodox. Pentru că activitatea pe care o desfășor din 2008 a fost mereu aproape de Biserica Catolică și în cadrul Bisericii Catolice, m-am apropiat foarte mult de catolicism și de câțiva ani îmi desfășor activitatea în comunitatea greco-catolică. Acolo am simțit că e locul cel mai potrivit pentru a-mi exprima spiritualitatea. Însă Ordinul, ca organizație internațională prezentă la nivel global, nu face un misionarism, adică prin binele pe care îl face și sprijinul pe care îl oferă nu convertește. Sigur că tot o formă de misionarism e și când descoperi că valorile sunt compatibile și pot exista convertiri izolate. Dar nu e vorba de a convinge pe cineva de o confesiune sau alta, de o religie sau alta. Ordinul încearcă la nivel mondial și reușește de o mie de ani să ofere sprijin nediscriminatoriu.

De unde izvorăște această bunătate și dorință de a face bine? Ați avut un exemplu în familie sau cum a început totul?

Cred că orice copil bine educat și crescut, așa cum și-ar fi dorit părinții mei, mai ales mama, ar spune că inspirația vine, în primul rând, din familie. Nu știu dacă de acolo provine, știu doar că pe parcurs, atât eu, cât și colegii mei, am reușit să suprapunem valori personale cu valori ale organizației. Puteam alege orice altă organizație deoarece am oameni în apropiere, prieteni, cunoștințe, care mi-au propus de-a lungul timpului să fac parte din diverse alte organizații care ajută comunitatea. Am simțit că locul meu este aici și mă îndoiesc că aș putea trăi bucuria de a face bine în alt loc la fel de intens. Noi ajutăm și pompierii și ambulanțele, dar, într-adevăr, în echipa asta mă simt cel mai bine.

Mai povestiți-ne despre experiența pe ambulanță. Cum este să mergeți în misiuni alături de echipajele SMURD?

Am urmat cu toții, cei care activăm ca voluntari în cadrul ISU Timiș, pregătirea necesară. De altfel, nu doar în Timiș există astfel de voluntari, ci și în alte județe din țară. La nivel național există un protocol de colaborare între Serviciul de Ajutor Maltez în România și Departamentul pentru Situații de Urgență. Colaborarea nu se limitează doar la situațiile de urgență. Există și la nivel local, în mai multe județe, parteneriate între inspectoratele pentru situații de urgență și organizațiile, filialele sau sucursalele noastre locale.

Deși aveam deja o anumită pregătire, am început practic de la zero. Am urmat cursuri de inițiere, cursuri de stingere a incendiilor, pregătire medicală, prim-ajutor de bază și, ulterior, prim-ajutor avansat, descarcerare și intervenție în situații de urgență. A fost un parcurs standardizat care presupunea acumularea unui anumit număr de ore de pregătire și activitate în domenii diferite. Treptat, după parcurgerea tuturor etapelor și îndeplinirea condițiilor necesare, ajungi să fii calificat pentru a încadra un echipaj SMURD, respectiv o autospecială medicală.

Ați intervenit și în cazuri grave?

Da, în absolut oricare dintre situațiile care pun viața în pericol, de la cele mai simple și comune la cele mai groaznice, care, de regulă, sunt accidentele.

Ați fost și la o întâlnire internațională a Ordinului de Malta în Franța. Ce a însemnat pentru dumneavoastră această experiență?

Unul dintre evenimentele cele mai importante ale Ordinului, ajuns la al 67-lea an, este întâlnirea care se desfășoară în Franța, la Lourdes, unde are loc și pelerinajul catolic. O dată pe an, toți membrii Ordinului sau mulți dintre membrii ordinului se întâlnesc acolo; vin din toate colțurile lumii, însoțesc bolnavi, persoane care au nevoie de ajutor, de la cazurile cele mai simple de însoțitor până la situațiile care presupun îngrijire medicală continuă de terapie intensivă pentru pacienți din spitale care își doresc să ajungă în acest pelerinaj.

Și ați însoțit pe cineva din Timișoara?

Da. În prima deplasare, am însoțit un student de la UVT, care este nevăzător, și a fost o experiență inedită. Este o experiență pe care o desfășurăm în continuare și la nivel național, în cadrul activităților de voluntariat pentru copii și tineri. Există, de exemplu, tabere dedicate tinerilor cu dizabilități, unde, an de an, colegii mei mai tineri și eu, la vremea respectivă, însoțeam câte o persoană cu dizabilități pe parcursul acestor tabere, care durau o săptămână, zece zile sau chiar două săptămâni.

Anul acesta, în luna mai, am însoțit la Lourdes mai mulți beneficiari. În timp, inclusiv echipa din România a dezvoltat un serviciu mai amplu care se desfășoară în spitalul de acolo. Atât de mult cred în ceea ce fac și îmi doresc să fac bine, încât, în ciuda faptului că nu am suficient timp, m-am înscris la Școala postliceală de asistenți medicali «Ana Aslan». Doar ca să completez cunoștințele medicale pe care le am și să pot fi în continuare în slujba celor pe care îi ajut, sigur, cât mai profesionist. Să știți că multe dintre experiențele personale ori le-am dobândit, ori ne-au influențat foarte mult alegerile și în ceea ce facem.

De exemplu, cursurile de prim ajutor pe care le facem în grădinițe sunt în al patrulea an. Eu am fost nevoit să-mi resuscitez propriul copil la un an și câteva luni. Mergem, pro bono, să educăm personalul din grădinițe să poată să facă față unei situații de urgență medicală care pune viața copiilor de care se îngrijesc în pericol. Statistica spune că opt din zece români nu știu să acorde primul ajutor și asta e îngrijorător la nivel de comunitate.

Care sunt provocările atunci când mergeți pe teren, indiferent de condițiile meteorologice, pentru a veni în sprijinul oamenilor străzii?

Aparent e un lucru periculos. Trebuie să luăm în calcul că noi îl facem cu colegi care au deja 18 ani împliniți. Mergem în echipe; avem niște proceduri bine stabilite. Nu există echipe formate doar din fete, întotdeauna există băieți care le însoțesc. Suntem atenți și la zonele în care ne desfășurăm activitatea; avem ateliere în care reușim să ne dezvoltăm și alte aptitudini, precum comunicarea, dialogul, negocierea, medierea.

Am avut și situații în care echipe formate predominant din fete s-au confruntat cu momente în care s-au simțit în pericol. Și, surprinzător, nu beneficiarii noștri au reprezentat o amenințare, ci alte persoane din jur, care nu făceau parte din comunitatea oamenilor străzii. Inedit a fost că, într-una dintre aceste situații, chiar beneficiarii noștri au intervenit și le-au luat apărarea voluntarelor. Pentru noi a fost un șoc, întrucât tendința era să ne gândim că oamenii pe care îi ajutăm ar putea fi periculoși. Majoritatea sunt consumatori de alcool, unii și de substanțe. Niciodată nu s-a întâmplat să existe vreo amenințare din partea oamenilor de care ne-am îngrijit. Sigur, avem proceduri clare, avem uniforme pe care le purtăm să fim ușor de recunoscut și de beneficiari și de autorități.

De la poliția locală, jandarmeria, poliția națională, absolut toți știu că noi suntem aceia care avem grijă de cerșetori. Că, din păcate, auzim asta. Încercăm să le schimbăm percepțiile. Cerșetoria nu se suprapune cu viața pe stradă. Am învățat că trebuie să fim răbdători, să construim o punte între noi și beneficiari și, în timp, vom afla lucruri cât mai aproape de realitate.

Credeți că în această goană a vieții, oamenii mai au timp sau răbdare să se oprească, să se uite la cei de lângă ei?

Nu cred că mai avem timpul ăsta. Sigur, faptul că ei sunt acolo, în stradă, e și vina noastră. Este o comunitate care s-a schimbat și are alte valori și la nivel de educație. Pot înțelege că e argumentată în mare măsură ignoranța care a devenit un fenomen foarte obișnuit în viața de zi cu zi. Nu mai avem timp să ne uităm neapărat la cei din jurul nostru. Uneori nu avem timp suficient să ne uităm la membrii familiei, cu atât mai puțin pentru un străin. Deci ne vine mai lesne să trecem pe stradă, să nu ne oprim o clipă. Nu să aruncăm bani, să încurajăm alt fenomen, ci pur și simplu să stăm de vorbă cu omul respectiv, care s-ar putea să aibă nevoia asta.

Noi am întâlnit destul de mulți beneficiari care nu puneau preț pe ceaiul sau mâncarea, apa pe care le ofeream, erau doar momente în care puteau să stea de vorbă cu noi și noi puteam să-i ascultăm, iar ei la rândul lor să ne întrebe cum ne-a fost ziua. Nu de puține ori, la despărțire, deși trăiau în stradă și rămâneau în frig, ei ne urau și ne doreau să avem grijă de noi până data viitoare când ne întâlnim.

Cum este privit voluntariatul în societatea actuală?

Cred că societatea românească a început să înțeleagă că voluntariatul are un loc indiscutabil în viața comunității și în ceea ce înseamnă comunitatea. Mi-aș dori să existe mai multe oportunități sau mai mulți doritori să se îndrepte către organizații și către organisme care nu propun doar divertisment sau dezvoltare personală, ci să meargă și către acele organisme care propun ajutor comunității. Se face voluntariat și pentru un festival, ca să obții acces la eveniment timp de trei zile, pe lângă faptul că ajuți acolo. Există o mare diferență și doar raportat la așa ceva am putea vorbi despre ce înseamnă voluntariatul dedicat aproapelui și comunității.

Refuz încă să pun semnul egal între cele două categorii de voluntariat, deși teoretic vorbim de un timp pe care îl aloci și îl dedici unei cauze. Dar mi-aș dori să fie mai multă implicare în cauzele sociale, indiscutabil, pentru că traversăm vremuri foarte grele. Vin și la noi colegi noi care știu că e un trend și e la modă să faci voluntariat și de multe ori sunt situații în care pleacă destul de repede pentru că nu se aliniază neapărat cu valorile pe care le promovăm. Se bucură, vin o dată, de două ori, fac poze cu tricoul și cu uniforma. Cei care nu țin neapărat să-și dezvolte cunoștințele și aptitudinile nici nu rămân foarte mult în echipă.

Avem probleme cu personalul pentru că, în realitate, voluntarului nu-i oferi ce-i oferi unui angajat. El vine în baza unor valori personale, așa reușești să îl și păstrezi dacă valorile acelea se aliniază cu ceea ce propui. Deci, provocarea e mare pentru cineva care răspunde și de alți oameni. Ne dorim să rămânem cât mai îndelungat și să creștem împreună, dar nu ajungem de multe ori să continuăm cu toții.

Ce proiecte vă propuneți pentru următoarea perioadă?

Ne-am dori să reușim să dezvoltăm și mai mult serviciul social, să încercăm să ajungem mai departe, să ne întindem în tot orașul. Ne dorim să putem propune comunității o ambulanță socială, așa cum fac colegii noștri din Franța și Italia. De exemplu, din perspectiva serviciului nostru social dedicat persoanelor fără adăpost, am putea nu doar să oferim încălțăminte, hrană, ceai sau apă, ci am putea să folosim ambulanța pentru a oferi și unele îngrijiri mai complexe chiar în stradă. Ne-am mai dori, într-o colaborare instituțională cu Direcția de Asistență Socială, să adăugăm o componentă care se referă la copii sau adolescenți până la 18 ani.

Care sunt aspectele de care trebuie să țină cont un tânăr când își alege viitoarea meserie?

E o întrebare aparent simplă, dar și grea în același timp. Asta pentru că, din perspectiva mea, n-aș putea să ofer o rețetă a succesului formulată într-un singur răspuns, pentru că însăși viața mea profesională a întâmpinat foarte multe modificări. Am lucrat foarte puțin timp în presă. Am trecut de cealaltă parte a baricadei, deși încerc să le transmit studenților că nu e vorba de o baricadă, ci acolo trebuie să fie o punte, în rolul de comunicator.

Profesional, am trecut prin toate sectoarele de activitate, public, privat, pentru profit, non-profit și la 40 de ani am considerat că poate fi oportun și să mă reinventez sau să completez pregătirea profesională. De aceea mi-e foarte greu să ofer o rețetă a succesului. M-am ghidat întotdeauna pe faptul că vreau să fac ceea ce-mi place cel mai mult și ce-mi doresc să fac. De asta am și reușit să am un parcurs profesional care cuprinde mai multe domenii, mai multe sectoare, pregătiri diferite.

N-am fost avocat sau inginer și cred că e mai bine că n-am ajuns să fiu, dar în rest am cuprins destul de multe. Am făcut negociere comercială, vânzări, jurnalism, comunicare, am avut mult lucru cu informația. Dar nu cred că este un singur răspuns și o variantă, o rețetă a succesului. Orice tânăr să facă ce-i place să facă și de ce e convins că-i place să facă, pentru că o va face și bine. Sau va dori să o facă din ce în ce mai bine și va ajunge acolo unde trebuie să ajungă, mai mult decât poate și-și imaginează la momentul în care face alegerea.

 

Dacă și tu ai o profesie a cărei poveste merită împărtășită și care îi poate inspira pe alții, scrie-ne! Tion și Agenda așteaptă mesajul tău la redactie@tion.ro.