Cuța Gornic a jucat în mii de reprezentații și continuă să se dedice meseriei chiar dacă este la pensie.
Sunteți cel mai longeviv actor păpușar de la Merlin. De câți ani mânuiți păpuși?
Cred că și din țară. (râde) Am început în 1967 și calculați câți ani am. O grămadă.
Cum ați ales această meserie?
Ea m-a ales pe mine. M-am întâlnit la o întrunire cu secretarul literar, care preda istoria teatrului universal la Casa Studenților. Eram acolo din întâmplare cu o colegă căreia îi plăcea istoria teatrului și dorea să știe cât mai multe. Profesorul m-a văzut și m-a întrebat: „nu vrei să vii la teatrul de păpuși? Avem un loc de muncă acum”. I-am răspuns că nu știu dacă vreau pentru că părinții vor să mă dea la medicină și mă pregătesc pentru asta. A insistat să merg și am început examenele la medicină, iar ultimul era chimia. N-am mai apucat să-l dau pentru că mă angajaseră la teatru, am dat concurs. Florica Teodoru, directoarea de atunci, cea care a inițiat teatrul de păpuși din Timișoara, nici nu m-a lăsat să-mi termin treaba, că era o fabulă, un interviu cu ea. Mă întreba, eu răspundeam. Am mai avut atunci de făcut o scenetă de improvizație cu păpușa. Bineînțeles că nu știam ce să fac cu păpușa, am improvizat și mi-a spus: „ești foarte bună”. I-a spus lui Ion Drapel, secretarul literar: „du-te cu domnișoara și fă-i contractul”, deși mai erau la coadă câțiva care trebuiau să susțină concursul.
Am avut primele roluri în „Fata moșului și fata babei”: copacul păr, cuptorul și cățelușa cu care se întâlnește fetița pe drum deoarece trebuia să-i țin locul unui coleg. La cățelușă n-a fost problemă, dar la păr nu știam ce voce trebuie să am. Iar la cuptor nicicum nu-mi ieșea o voce potrivită, când o aud din sală pe Florica Teodoru spunându-mi: „mai din rărunchi, mai impostează-ți vocea, cât mai adânc, e cuptor, vorbește gros”. Apoi, primul rol, de fapt, a fost în „Hänsel și Gretel”. O parte dintre colegi au plecat în turneu prin China, Coreea, Mongolia și rămăsesem o parte din noi care trebuiau să meargă pe coclauri, prin comune, la căminele culturale cu un spectacol. Și am mers cu „Hänsel și Gretel”. Eu eram Hänsel. În general, am jucat roluri de băieței, de fetiță neascultătoare, roluri negative, îmi plăceau la nebunie, vrăjitoare. Pentru vrăjitoarea din „Rățoiul albastru” mă urau copiii îngrozitor și asta îmi dădea încredere că făceam ce trebuia. Astea au fost începuturile mele în teatru.
Ați făcut studii în domeniu?
În 1968 se deschisese o nouă serie pentru păpușari. Nu era facultate, ci o specializare. Doi ani am fost la București, unde aveam cursuri de dimineață și până seara cu o pauză de două ore la prânz. Seara la 18:30 se terminau cursurile ca să putem să mergem la teatre. Aveam intrare liberă la orice spectacol, astfel că în cei doi ani am văzut la spectacole cât cuprinde. Am văzut o mulțime de spectacole și de animație, și de păpuși și de teatru mare: Pintilie, Esrig, Ciulei. A venit cutremurul din 1977 și toate actele noastre au fost prinse sub dărâmături, n-am mai primit diplomă. Acum vreo trei-patru ani, cei de la Casa Studenților m-au chemat să țin curs de păpușărie cu ei, dar nu am putut din cauză că nu aveam hârtia necesară.
Mai țineți minte în câte spectacole ați jucat sau câte roluri ați avut de-a lungul anilor?
Sunt în jur de 280 de spectacole în care am fost distribuită doar la Merlin. Nu am calculat și deplasările. Când mergeam în deplasări, jucam și trei, patru spectacole pe zi. De exemplu, am avut 200 de reprezentații cu spectacolul „Noua poveste a Scufiței Roșii”. Se făceau foarte des deplasări primăvara și toamna. Am avut un TV – Tudor Vladimirescu – era un autobuz cam dezafectat, fără căldură, în care am pus o sobiță rotundă, făceam foc cu lemne și avea burlanul scos pe geam. În spatele mașinii era decorul și păpușile în lăzi și noi eram în partea din față, 6-7 oameni. Colectivul era de 12 actori care se împărțea în două tot timpul pentru sediu și deplasări. Am prins și perioada în care ne autofinanțam pe timpul lui Ceaușescu și atunci doi ani a fost foarte greu pentru noi. Ca să nu renunțăm la actori, fiind 12, stăteam doi pe un salariu. Ne dădeau banii în mână, nu erau carduri și ne împărțeam banii. Eu împărțeam salariul cu regizorul tehnic. Și ca să putem să ne facem încasări, am avut spectacole în care aveam de la București un invitat, de obicei cântăreață, ca să umplem Sala Olimpia, iar noi făceam animație pe viu cu costume.
Îmi amintesc că la finalul unei deplasări de toamnă trebuia să ajungem de la Oravița la Anina și era pantă, iar TV-ul nostru nu putea urca, astfel că am coborât să-l împingem. Pe jos era mocirlă și zăpadă, iar când îl împingeam, toată mizeria de pe roți era pe noi. Când ajungeam, eram stropiți din cap până în picioare. Nici nu mă mir că eram luați drept circari. Au venit circarii se dusese vestea cum ajungeam într-un orășel, o comună, era teatrul de păpuși.
Și-am ajuns în anii 2000, când biletele se pot cumpăra cu cardul online și aveți autocar încălzit. Cum vi se pare evoluția?
Foarte bună, chiar îmi place foarte mult ceea ce se întâmplă la Teatrul Merlin, pentru că de când am început să avem spectacole și pentru adolescenți, nu numai pentru copii, parcă și noi ne-am transformat. Sunt spectacole în care tu trebuie să fii actor, ești la vedere, descurcă-te, stai și în spate când e nevoie și mânuiește păpușa. Cum este, de exemplu, „Făt Frumos din lacrimă”. Se combină proiecție cu umbre, păpuși. Nu se mai joacă atât de mult spectacole cu paravan, care înseamnă mână sus și se vede doar păpușa. Faptul că ești foarte aproape de public și nu mai ai paravanul în față îți dă senzația că ești aproape de copil. Le vezi reacțiile și e cu totul altceva. Consider că un actor păpușar a câștigat foarte mult din faptul că joacă la vedere.
Aveți vreun rol preferat?
Nu am. Am avut unul singur prin anii 80. Victor Cârcu, care era textierul de la Phoenix, a montat ca regizor spectacolul „Ultima licornă” de Peter Beagle. A introdus muzică din Phoenix, Vangelis, era altă atmosferă. Eram la vedere, paravanul era pe alb, a fost un spectacol absolut nemaipomenit. Ultima licornă putea să fie și comunismul, pentru că era și un personaj negativ, taurul roșu, care era împotriva licornei și trebuia să o prindă. Noi atunci n-am realizat chestia asta. Cred că nici regizorul nu și-a dat seama ce text savuros poate să fie. A trecut foarte, foarte ușor pentru că era atât de bine pusă în scenă încât nimeni nu s-a gândit la ce subterfugii ar putea să aibă textul cum ar putea fi înțeles. Abia după comunism ne-am dat seama că, de fapt, era un spectacol împotriva celor care erau atunci la conducere.
Următorul spectacol pe care l-a pus în scenă Victor Cârcu a fost „Croitorașul cel viteaz” într-o manieră total diferită de ceea ce știam noi până atunci. Era o singură păpușă la vedere, croitorașul, o marionetă mânuită de mine și restul erau manechine, călcătorul cu jar, acela vechi. Totul se întâmpla în atelierul croitorașului. Mi-a plăcut spectacolul acela, ne-am înscris cu el la festivalul de la București. Eu cu două săptămâni înainte m-am operat la corzile vocale la o clinică ORL din București. A doua zi după operație trebuia să reînvăț să vorbesc. O săptămână trebuia să fac exerciții.
Din cauza meseriei ați ajuns la operație?
Da, s-au făcut noduli pe corzi pentru că noi jucând în săli foarte reci, în mașină era rece, nu aveam lavaliere și urlam ca demenții ca să se audă, să acoperim 200 de copii din sală, să ne și audă, și noi ziceam că dacă urlăm copiii vor tăcea. Aiurea. Niciodată un copil nu tace când vorbești tu mai tare, din contră. Am ieșit din spital, am făcut spectacolul și m-am dus din nou în spital ca să fac recuperarea. Nu s-a mai putut și am rămas cu vocea pe care o am acum, mai hârșâită. Următorul spectacol care mi-a rămas la suflet a fost „Ivan Turbincă”, în regia lui Victor Cârcu și scenografia Cristinei Nagy, care făcea niște păpuși absolut nemaipomenite, atât de frumoase, de mișcătoare. Îți făcea plăcere să le mânuiești, nu erau greoaie.
Acum am predat o parte din spectacole. De exemplu, în „Croitorașul cel viteaz”, nu cel al lui Victor Cârcu, ci o refacere, am avut rolul croitorașului și la un moment dat, una dintre colegele mele a zis că ar vrea și ea să facă croitorașul. I l-am dat și fac eu femeia cu magiun și cu brânză, fac prințesa. La fel și rolul omulețul de sticlă din spectacolul „Inimă de piatră”. Unele spectacole le-am predat, pentru că așa mi se pare normal ca atunci când ajungi la un standard, joci foarte multe spectacole parcă ai vrea să-i vezi și pe cei noi că pot să facă ce ai făcut tu. Faptul că sunt încă în teatru este un mare avantaj că pot să predau rolul și să-mi ajut colegii să le iasă spectacolul. Ultimul rol a fost cufărul celor șapte pitici în Albă ca Zăpada. Am fost asistent de regie la spectacolul „Dar cu femeie ce s-a întâmplat?”.
Ce ați mai făcut în afară de actorie?
Am făcut regie, asistență de regie. Am lucrat șase luni cu copii autiști alături de o păpușă din „Croitorașul cel viteaz” la școala Ciumăgeanu. Am crezut că n-o să reușesc să îi capacitez să se uite măcar la păpușă. Abia după o lună în care manevram păpușa, l-am observat pe unul dintre ei că a ridicat privirea și se uita la păpușă. Atunci l-am luat partener de joc, iar luându-l partener de joc cu păpușa și ceilalți au început să devină atenți. Și astfel în șase luni am reușit să-i decorsetăm, să îi scoatem din ale lor, să se uite în jurul lor, să dorească să vorbească cu ceilalți. A fost o experiență fantastică. Pe timpul lui Ceaușescu predam păpușărie la educatoare, ca să facă ele spectacole pentru copii. Trebuie să vă mai spun că am avut un spectacol cu niște păpuși care sunt în muzeul de la Buziaș, aduse din Cehia.
Ce calități ar trebui să aibă un tânăr care vrea să se facă actor păpușar? Și, în general, de ce ar trebui să țină cont tinerii când își aleg o meserie?
Tinerii, în general, vor să se vadă pentru că așa au învățat ei de pe TikTok, așa au învățat de pe telefoane că trebuie să se vadă și să spună tot timpul ceva. Însă la teatrul de păpuși, nu ei sunt importanți, ci păpușa. Ca să poți să mânuiești păpușa trebuie să fii și un actor foarte bun. Și atunci un păpușar ar trebui să poată să fie și un actor foarte bun, dar să știe să transmită ce trebuie în păpușă. Când te joci cu păpușa, indiferent dacă e la masă sau la paravan, păpușa trebuie să trăiască, nu tu. Un actor păpușar ar mai trebui să iubească copiii. Trebuie multă mișcare, muzică bună, păpușa să trăiască, vocea să meargă în păpușă.
Când își aleg o meserie, ar trebui să țină cont de ceea ce le-ar plăcea lor să facă, nu de ceea ce îi îmboldește tata și mama, cum am fost și eu, că părinții au vrut să devin medic, eu m-am făcut păpușar. Copilul trebuie să aibă deschidere spre orice domeniu de activitate. Pe timpuri, dar și acum la Săptămâna Altfel sunt duși copiii și în fabrici și unde se face ciocolată să vadă ce meserie le-ar plăcea să aibă, pentru că e una să dorești să faci o meserie și să nu fie aceea visul tău. Sunt foarte mulți care fac o facultate pentru că așa s-au gândit că e bine să fie inginer, informatician, medic, laborant, asistent medical, iar pe parcurs să-și dea seama că nu au ce să caute în acea meserie.
Dar la noi dacă nu ai histrionism, nu ai ce să cauți în teatru. Trebuie să ai o țandără de nebunie, o sclipire de nebunie ca să poți să te joci pentru că e indiferent ce vârstă ai trebuie să știi să te joci.
Dacă și tu ai o profesie a cărei poveste merită împărtășită și care îi poate inspira pe alții, scrie-ne! Tion și Agenda așteaptă mesajul tău pe redactie@tion.ro.
Trimite articolul
XPractic s-a jucat cu papusile toata viata 🙂 Mi-am permis o glumita dar tin s-o felicit pt ca a contribuit la fericirea atator copii, aceasta meserie deosebita cel mai probabil necesita o vocatie