Când a terminat facultatea, Camelia Lipoczi a făcut un pas curajos și a deschis propria grădiniță, unde a început să aplice principiile învățate, adaptate la nevoile copiilor. Ulterior, a urmat și Facultatea de Învățământ Primar și Preșcolar.

De ce ați decis să deveniți psiholog?

Am vrut să lucrez cu oamenii și să construiesc un spațiu sigur pentru dezvoltarea lor emoțională. M-am specializat în psihoterapie integrativă, adică aproape toate terapiile și specializările la un loc. E mai complexă psihologia integrativă, este o combinație de cognitiv, comportamentală, jungiană, freudiană.

Când am terminat Facultatea de Psihologie, am făcut un pas curajos și am deschis propria grădiniță, unde am început să aplic principiile învățate, adaptate la nevoile copiilor. La grădiniță am organizat ateliere precum „Povești magice”, dar și ateliere pentru mame, pentru părinți. Ulterior, pentru a-mi completa pregătirea practică, am urmat și Facultatea de Învățământ Primar și Preșcolar, tocmai pentru a înțelege mai bine pedagogia și psihologia aplicată în educația timpurie.

Pentru că psihologia rămânea nucleul pasiunii mele, am deschis și cabinetul individual de psihologie, unde am început să lucrez cu copii, părinți, adolescenți și adulți. Am continuat formarea profesională cu un master în Psihologie, la care s-au adăugat de-a lungul anilor numeroase specializări în diverse ramuri ale psihologiei pentru a putea oferi sprijin complex, adaptat fiecărui om și fiecărei etape de viață. A fost un drum construit pas cu pas, cu muncă, dedicare și o mare iubire pentru oameni. Pe lângă activitatea din cabinet și aparițiile televizate, mă implic constant și în proiecte educaționale la nivel local.

Cum s-a schimbat profilul clienților în ultimii ani?

În ultimii ani, am observat o deschidere tot mai mare către psihologie. Dacă înainte oamenii veneau la psiholog doar în momente de criză, acum vin și pentru dezvoltare personală, pentru a învăța să trăiască mai conștient, mai echilibrat. Clienții sunt mai informați, mai dornici de introspecție și, foarte important, mai dispuși să vorbească despre emoții. Am lucrat cu români din diaspora, prin terapie online, iar aceștia vin adesea cu provocări legate de adaptare, identitate, dor, echilibru între muncă și viața personală.

Totodată, am remarcat o creștere a interesului pentru psihologia copilului și pentru susținerea părinților. Clienții de azi sunt mai diversificați, mai curajoși și mai conștienți de importanța sănătății emoționale, iar noi, ca psihologi, trebuie să fim mereu pregătiți să-i întâmpinăm acolo unde sunt ei, cu empatie. Dar poate cea mai mare schimbare am observat-o la copii. Eu am trăit pandemia „în direct”, cu o grădinița de copii, iar atunci am văzut cum izolarea, lipsa de interacțiune socială și expunerea crescută la ecrane și tehnologie au afectat semnificativ dezvoltarea emoțională și relațională a celor mici.

Am trăit direct efectele izolării: copii retrași, anxioși, cu dificultăți de relaționare și de exprimare a emoțiilor. Și influența rețelelor sociale a adâncit aceste probleme. Chiar și la vârste fragede, copiii simt presiunea comparației și a perfecțiunii afișate online. Dar poate cel mai important lucru pe care l-am învățat în toți acești ani este că, de cele mai multe ori, părinții își aduc copiii la cabinet pentru a „rezolva o problemă” pe care o văd în comportamentul lor. Însă, în majoritatea cazurilor, începem cu părinții.

Când ei intră în procesul terapeutic, când încep să se înțeleagă pe ei înșiși, să-și regleze propriile emoții și să schimbe stilul de relaționare, atunci apar și schimbările reale la copii. Problema nu e copilul, ci dinamica în care trăiește. Iar soluția vine abia când lucrăm împreună – copil, părinte și terapeut – ca o echipă. Copiii sunt influențați de mediu: părinții sunt oglinda copiilor. Rezolvând din situațiile părinților, nu-mi place să le numesc probleme, atunci se ameliorează și situațiile copiilor.

Cum îi ajutați pe copiii care sunt victime ale bullying-ului?

Lucrez direct cu elevii, le ascult poveștile, temerile și curiozitățile, dar le și ofer instrumente clare de comunicare asertivă, empatie și gestionare a conflictelor. Prevenția bullying-ului nu înseamnă doar identificarea agresorului sau protejarea victimei, ci educarea întregului grup – copii, profesori și părinți – pentru a crea un climat sigur, deschis și sănătos emoțional. De aceea consider că intervenția psihologului în școli nu trebuie să fie punctuală, ci constantă, integrată în cultura educațională a unei comunități.

Acest tip de implicare vine ca o continuare firească a muncii mele din grădiniță, unde, prin povești terapeutice și ateliere de dezvoltare emoțională, am pus mereu accentul pe prevenție, pe conștientizare și pe relații sănătoase încă din copilărie.

Faceți și terapie de cuplu? De ce se ceartă partenerii?

Da. Foarte mult a influențat pandemia relațiile de cuplu. Lumea nu mai este dispusă să repare, tot mai des divorțează. Nu mai sunt dispuși să facă compromisuri și atunci se ceartă din nimicuri și vor altceva. S-a constatat că acum cele mai multe divorțuri au loc de la 40 de ani în sus.

Ce este neurografica și cum o folosiți în activitatea dumneavoastră?

Cea mai recentă pasiune a mea este neurografica, o formă de artă terapeutică pe care am descoperit-o și pe care o ador. Este o metodă care combină psihologia cu desenul intuitiv, activând conexiuni neuronale prin forme, linii și culori. Ceea ce m-a atras profund este că neurografica ne ajută să accesăm părți ale subconștientului într-un mod blând, creativ și vindecător, fără a folosi neapărat cuvintele. Am început să o practic și personal, dar și în lucrul cu clienții mei, iar rezultatele sunt uimitoare: relaxare, claritate, eliberare emoțională.

Pentru mine, neurografica nu este doar o tehnică, ci un ritual de reconectare cu sinele, o formă de terapie prin care mintea și sufletul se întâlnesc în liniște și culoare. Pentru că am simțit beneficiile profunde ale neurograficei, îmi doresc să o aduc mai aproape și de ceilalți, nu doar în cabinet, ci într-un cadru creativ și accesibil. Tocmai de aceea, lucrez la dezvoltarea unui program sau atelier dedicat neurograficei, unde participanții să poată experimenta această formă de exprimare și vindecare interioară.

Va fi un spațiu în care oamenii să învețe să-și transforme emoțiile, blocajele și dorințele în imagini, și, prin procesul grafic, să declanșeze schimbări reale în viața lor. Cred că neurografica este un limbaj al sufletului și vreau să îl împărtășesc cu cât mai mulți oameni.

Știu că le dați teme de casă celor care vă calcă pragul.

Am observat, de-a lungul timpului, că cele mai bune rezultate în cabinet apar atunci când clienții aleg să continue procesul și între ședințe, prin exerciții simple, dar profunde, pe care le dau pentru acasă. Fie că este vorba despre tehnici de respirație, jurnal de introspecție, exerciții de conectare cu copilul interior sau chiar desen neurografic, aceste practici ajută la consolidarea lucrului din cabinet.

Am primit numeroase feedback-uri pozitive de la clienți care mi-au spus că, datorită acestor exerciții, au reușit să-și observe mai bine emoțiile, să-și gestioneze reacțiile și să simtă cu adevărat schimbarea în viața lor de zi cu zi. Cred cu tărie că terapia nu se întâmplă doar într-o oră pe săptămână, ci în toate momentele în care omul alege să se întâlnească sincer cu el însuși.

Iată un set de cinci exerciții reprezentative, care sunt ușor de explicat, accesibile publicului larg și pot fi aplicate atât în lucrul cu adulți, cât și cu părinți sau copii:

1. Jurnalul emoțiilor (5 minute seara) pentru adulți, adolescenți, părinți

Ce presupune: În fiecare seară, scrii trei lucruri care ți-au trezit o emoție puternică în ziua respectivă (pozitivă sau negativă) și o propoziție despre ce ai învățat din fiecare.

Scop: Dezvoltarea conștientizării emoționale și a inteligenței emoționale.

2. Respirația 4-7-8 pentru oricine, inclusiv copii peste șapte ani

Ce presupune: Inspiră pe nas timp de patru secunde, ține-ți respirația șapte secunde, expiră lent pe gură opt secunde. Repetă de trei, patru ori.

Scop: Calmarea anxietății, reglarea sistemului nervos, inducerea stării de prezență.

3. Harta relațiilor pentru părinți sau adulți în proces de autocunoaștere

Ce presupune: Pe o foaie, desenezi un cerc în centru (tu), apoi în jurul tău alte cercuri cu numele persoanelor importante din viața ta. Evaluezi relațiile prin culoare sau simboluri (armonioasă, tensionată, distantă etc.).

Scop: Claritate emoțională și identificarea relațiilor care au nevoie de vindecare.

4. Dialog cu copilul interior pentru adulți

Ce presupune: Scrii o scrisoare scurtă în care vorbești cu versiunea ta copil (de cinci, șase ani). Ce i-ai spune? Ce are nevoie să audă de la tine?

Scop: Vindecarea traumelor vechi, reconectare cu sinele autentic.

5. Exercițiu de neurografică de bază pentru oricine (inclusiv adolescenți și părinți cu copii)

Ce presupune: Desenezi o problemă sau emoție sub forma unor linii neregulate, apoi le „rotunjești” colțurile și le transformi treptat într-un desen armonios, completat cu culori.

Scop: Eliberare emoțională, integrare și reconectare cu sinele prin simboluri grafice.

O altă resursă valoroasă care mi-a influențat profund munca și modul în care mă raportez la oameni este metoda Prananadi. Am descoperit-o într-un moment în care aveam nevoie de reconectare cu mine însămi, iar această practică energetică mi-a adus echilibru, claritate și o liniște interioară pe care am început să o transmit mai departe și în cabinet. De multe ori, starea interioară a terapeutului creează cadrul de siguranță pentru client, iar Prananadi m-a ajutat exact în această direcție: să fiu prezentă cu blândețe, cu răbdare și cu o energie stabilizatoare. Chiar dacă este o metodă subtilă, impactul ei se vede în profunzimea proceselor terapeutice și în felul în care clienții se deschid cu mai multă încredere și autenticitate.

Este o metodă de a te liniști zece minute într-un colț, într-o cameră, nu contează unde, într-un loc al tău. Meditația poate să fie și o rugăciune, fiecare în ce crede. Poți să asculți mantre de pe YouTube, dar să-ți oferi câteva minute de liniște în agitația de astăzi. Le mai spun mamelor: aveți dreptul să plecați cinci minute și să stați singure în sufragerie, în baie, să spuneți vreau să fiu singură. Nu sunteți o mamă rea dacă faceți asta.

Care sunt provocările acestei meserii?

Provocările meseriei de psiholog sunt numeroase, dar fiecare vine la pachet cu satisfacții profunde. De la vârsta de 24 de ani am lucrat, timp de 20 de ani cu copiii din grădinița pe care am fondat-o, am învățat cât de delicată și importantă e intervenția timpurie, dar și cât de mare e responsabilitatea în relația cu părinții. Pe lângă grădiniță, am fondat și un after school. Am creat ateliere „Povești magice terapeutice” pentru copii, grupuri de suport pentru mame, cum a fost „Mămici cu superputeri” și am fost martora unor transformări emoționante.

O provocare reală este adaptarea constantă: de la psihologia copilului, la lucrul cu sportivi ca și psiholog sportiv, fiul meu fiind sportiv de performanță și fost campion național la Jiu Jitzu, apoi la terapia online cu români din Europa sau retreat-uri de dezvoltare personală în Munții Apuseni, unde am copilărit. Fiecare context are specificul lui, iar ca psiholog trebuie să fii mereu prezent, conectat și bine pregătit. Am lucrat și cu grupuri vulnerabile, precum pacienții oncologici, unde încărcătura emoțională e uriașă.

Acolo, provocarea e să oferi speranță fără să promiți miracole și să fii un sprijin autentic. Cred că meseria aceasta te provoacă să evoluezi permanent, atât profesional, dar și ca om. Iar acum mă pregătesc să public o carte îmbinată cu un jurnal terapeutic, care adună o parte din aceste experiențe și lecții de viață. Apoi, următoarea carte va fi „Povești terapeutice pentru copii”.

De ce să mergem la psiholog?

De multe ori, în momentele dificile, alegem să vorbim cu prieteni sau cu persoane apropiate, iar sprijinul lor este important. Însă, trebuie să înțelegem că aceștia sunt subiectivi – ne iubesc, ne susțin, ne încurajează, dar tocmai această implicare emoțională le limitează obiectivitatea. Psihologul, în schimb, vine cu întrebări țintite, clare: Cum te simți legat de această situație? Care sunt emoțiile tale?, care scot la suprafață adevărul tău interior. Psihologul nu este cel care îți rezolvă problemele și nu te poate însoți 24 de ore din 24, dar este acolo ca să te susțină, să te ghideze, să te ajute să-ți activezi propriile resurse.

Tocmai de aceea pun accent pe exercițiile pentru acasă. Acestea sunt o continuare a procesului din cabinet și, cel mai adesea, le dau în variantă scrisă de mână. Scrisul de mână are o putere aparte. Când scrii, scoți din subconștient gânduri, amintiri, emoții și le aduci în plan conștient, unde pot fi înțelese, procesate și transformate. Așa începe adevărata autocunoaștere și vindecare. Îndemn pe fiecare să-și facă timp pentru sine, să-și creeze o rutină interioară, pentru că munca cu sine nu este opțională, ci esențială.

Și poate cea mai frecventă problemă cu care vin oamenii în cabinet este lipsa încrederii în sine, o rădăcină adâncă, dar care poate fi vindecată pas cu pas, cu sprijinul potrivit și curajul de a te întâlni cu tine însuți.

De ce anume ar trebui să țină cont un tânăr/ă când își alege viitoarea meserie sau carieră?

Așa i-am spus și băiatului meu: să facă ce simte și dacă simte că nu a ales un drum bun, oricând se poate opri. Eu sunt foarte deschisă, mentalitatea mea este așa. Nu îmi doresc pentru copilul meu să facă ceva ce eu vreau, ci să fie el fericit pentru că am înțeles un lucru, copiii nu ne aparțin, noi nu aparținem părinților, la rândul nostru. Prin urmare, el are calea lui, oricare ar fi, eu pot doar să îl susțin, să fiu lângă el, să-l ajut.

Sunt tineri care nu știu ce vor, dar sunt teste specifice pentru a vedea ce calități au și înspre ce se pot îndrepta. Se pot face în cabinet de către orice psiholog clinician.

 

Dacă și tu ai o profesie a cărei poveste merită împărtășită și care îi poate inspira pe alții, scrie-ne! Tion și Agenda așteaptă mesajul tău pe redactie@tion.ro.