Încărcată de simboluri, de tradiții ritualice și de povești, istoria meselor festive este fascinantă și plină de extravaganțe și bizarerii: nu doar în exotice colțuri ale lumii, ci și la noi. De la viermi la ouă savant clocite, de la capete de oaie la molii-împărat, cele mai neașteptate ingrediente dau gust sărbătorilor din vremuri vechi și până astăzi. Atenție: „rețeta” acestui mic catalog de bizarerii culinare nu este pentru cititori și degustători slabi de înger!

Moliile – împărat îmbăiate în ulei

Într-un top al bizareriilor pe masa de Anul Nou, omizile și moliile prăjite într-o baie de ulei au șanse la supremație. E un vechi obicei în anumite zone din Africa de Sud, unde larve al moliei împărat, Mopane Caterpillar, sunt adevărate delicii ale meselor de sărbători, perioadă în care se culeg de pe frunzele copacului mopane. Bogate în proteine, aceste omizi au, după opinia unor critici culinari contemporani renumiți, o aromă asemănătoare vaniliei, iar africanii care le mănâncă cred că bunăstarea în noul an va fi direct proporțională cu numărul de omizi înfulecate. Se mai spune că au efect afrodiziac și că ajută femeile să fie fertile.

Oul de 100 de ani

Cândva era rezervat doar împăraților și celor de la masa acestuia. Chiar și astăzi e un rafinament culinar pe care și-l permit doar cei cu bani mulți și stomac puternic: oul negru sau „oul de 100 de ani” este un deliciu în China, pentru cele mai exclusiviste mese festive. Aceste ouă sunt conservate câteva luni într-un înveliș de sare, lut, tărâțe de orez și cenușă. Când este servit, gălbenușul este deja negru, iar albușul are culoarea chihlimbarului. Mirosul înțepător, o combinație de sulf cu amoniac, face din degustare o provocare, dar chinezii cred că oul negru le dă putere celor care-l mănâncă, îi fac invincibili în lupte și atrag protecția lunii pline asupra lor.

Craniu de oaie și rutabaga

De cealaltă parte a globului și a mesei, o mâncare rezervată cândva oamenilor săraci a devenit, în ultimii ani, o atracție culinară pentru turiști. Smalahove sau skjelte este un preparat tipic vestului Norvegiei și se mănâncă în Ajunul Crăciunului. Se gătește dintr-un cap de oaie: lâna și pielea sunt îndepărtate și arse și odată cu ele sunt arse gândurile rele, întâmplările nefericite și greșelile din anul ce se termină; capul este afumat, apoi fiert la abur vreme de 3 ore și se servește cu piure de rutabaga și cartofi. În anumite sate, creierul oii este din stat îndepărtat din craniu, în altele el este păstrat și se mănâncă cu lingura, direct din cutia craniană a oii.

Curcan sau păun?

În fond, ceea ce pare azi ciudat a fost cândva la modă sau, poate, va deveni un trend culinar. În Europa medievală, spre pildă, era ceva obișnuit ca oamenii bogați să mănânce la cina de Crăciun carne de păun. Se gătea păun prăjit, dar și plăcintă de păun, păun umplut cu potârnichi, fructe și brânzeturi, toate servite ornamentat spectaculos cu penele din coada păunului. Această modă culinară s-a sfârșit în secolul al XVI-lea, când regele Henric al VII-lea al Angliei a decis că vrea curcan la cina de Crăciun, lansând astfel o tradiție care se păstrează și astăzi.

Un bob pentru un regat

Prin secolele al XVIII-lea și al XIX-lea, în a cincea noapte a anului se servea Al Doisprăzecelea Tort: un desert care ascundea în blatul său pufos un singur bob de fasole și un singur bob de mazăre. Cine găsea în felia sa acel bob era „încoronat” pentru o noapte rege sau regină a casei respective. La sfârșitul secolului al XVIII-lea, „regina” cinei de Crăciun era plăcinta de gâscă. Gâsca era umplută cu carne de curcă, de iepure și de rață și totul era învelit într-un aluat.

Chiolhăneală medievală domnească

Nici prin părțile noastre, istoria meselor de sărbători nu e lipsită de savori și fantezie. Chiar dacă, desigur, era o mare deosebire între ospețele boierilor și mâncarea de zi cu zi a țăranilor, de sărbători mesele erau îmbelșugate și nu lipseau mâncărurile ce astăzi ar trece drept ciudate. Savantul călător italian Francesco Griselini, cel care a străbătut tot Banatul între 1774 și 1777, nota că „şi cei mai săraci mâncau de Crăciun un purcel, iar de Paşti un miel şi plăcinte”. Mesele domnești la mari sărbători precum Crăciunul durau și 12 ore, timp în care se perindau zeci de bucate, greu de mistuit, după cum mărturisea medicul Andreas Wolf în secolul XVIII, vorbind despre bucătăria românească: „atât de grasă încât cu greu poate fi suportată de un stomac german”. Mămăligă îmblănită cu brânză, supe de grăsime de vită, cataifuri, baclavale, caplamale, friptură tocată la frigare, mâncăruri de vânat de toate soiurile, de la căprioară până la prepeliţă, precum şi preparate pescăreşti, „boi întregi umpluţi cu pui, raţe, sitari şi împodobiţi bogat cu panglici şi monede de aur”, dar și pilafuri orientale, supă de varză numită poreriac, toate se găseau pe mesele domnești, după cum aveau să lase mărturie Anton Maria del Chiaro, secretarul italian al domnitorului Constantin Brâncoveanu, ducele Armand-Emmanuel du Plessissau sau baronul von Campenhausen. Și, pentru că încă de pe atunci intrase prin bucătăriile domnești credința că peștele aduce noroc celor ce-l mănâncă în noaptea dintre ani, reproducem o reţetă, făcută în spiritul veacului al XVIII-lea, consemnată de revista Historia, pentru prepararea unor mâncăruri de peşte: „după ce vei griji peştile, să-l faci în patru părţi au în mai multe, cum îţi va plăcea, şi îl pune în tingire, puindu-i untudelemn, sare, piper, puţintele cuişoare, erburi mirositoare tocate şi o ceapă tocată mărunţel şi apoi îl fierbe. Deci, când va fi aproape de fiert, să-i pui puţintel miez de pâine frecat şi capere şi, când îl vei turna, să-i pui pe deasupra puţintică nucşoară; iară de vei vedea că iaste mâncare zemoasă, să-i pui pe dedesubt fălii de pâine prăjită”.

Bizar culinar românesc, din Evul Mediu până azi

Anton Maria del Chiaro lasă mărturie în însemnările sale că o inovaţie culinară a epocii fanariote a fost gătirea melcilor, întâlniţi tot mai des în bucătăria domnească, restul românilor continuând să se ferească de această „modă”. Alte preparate au traversat veacurile și sunt astăzi adevărate tradiții culinare la români. Ceea ce însă pentru mulți dintre noi sunt delicii de sezon, oamenilor din alte colțuri ale lumii le-ar putea părea la fel de apetisante precum omizile africane și ouăle negre chinezești unora dintre noi. Răciturile, numite cotoroage în Banat și piftie în Moldova, gătite din picioare și urechi de porc, cu oase și cartilaje, fierte cu mult usturoi, până când lichidul devine gelatinos, sunt printre cele mai ciudate mâncăruri, în opinia multora dintre străinii care au avut parte de-un Crăciun cu ghiftuială în România. Caltaboșii și toba au loc de cinste la masa bizareriilor, întrecuți doar de sângerete. Dar, de departe, campionul ciudățeniilor culinare românești în percepția străinilor ce se nimeresc goști în zilele sărbătorilor de iarnă este borândăul, neaoșa mâncare preparată din sângele porcului abia sacrificat, frecat cu făină de mălai, gătit cu multă carne și servit cu răchie și murături din belșug, care face din comesenie o experiență greu de uitat.