Expoziția „Satele bănățene”, care rămâne pe simeze până în luna aprilie, este organizată de fiul regretatei pictorițe, Leonard Dorogostaisky. Aceasta este a 15-a expoziție personală și a patra post-mortem.

„O să donez 12 lucrări înrămate de dimensiuni mari și altele mici de la începutul carierei mamei mele cu Banatul anilor 50, care a făcut școala de artă cu Xenia Vreme. Am mai donat lucrări Muzeului de Artă din Severin. Mama a pictat acuarelă, dar și pastel, există și un singur ulei, un autoportret în cărbune. În total, a realizat 1.000 tablouri și 1.200 schițe”, ne-a spus Leonard Dorogostaisky.

Sofia Dorogostaisky s-a născut în 5 februarie 1922 la Dinăuți județul Hotin, România (acum în Ucraina) probabil cel mai nordic sat locuit de români, într-o familie de origine rusă (Goncearov) ca al zecelea copil, o familie cu 11 copiii din care ajung la maturitate 7. Tatăl era tâmplar și mama învățătoare, bunicul din partea mamei antreprenor, constructor de biserici.

În perioada 1929 – 1933 urmează școala primară la Dinăuți și apoi între 1933 – 1937 gimnaziul la Hotin. În perioada 1936 – 1938 se îmbolnăvesc de TBC și mor pe rând doi frați mai mari și mama. Se ocupă de familie și nu poate să își continue studiile.

Între 1940-1941 urmează Școala pedagogică la Cernăuți în limba ucraineană în timpul ocupației URSS. În 1941 devine bibliotecară la Primăria Hotin, unde pune bazele bibliotecii. Începe să deseneze, printre subiecte fiind și Cetatea Hotinului.

În primăvara lui 1944, administrația orașului, incluzând toți funcționarii este evacuată la ordinele regimului Antonescu la Oravița.

În 1945 se căsătorește la Oravița cu Casimir Dorogostaisky, profesor de limba franceză la liceul din localitate, vecin și prieten din copilărie. Primul lor băiat moare la scurt timp după naștere în urma unei infecții.

Între 1945 – 1952 este funcționară la Primăria Oravița. Profesorul de filosofie Vasile Vărădeanu (o personalitate complexă, autor de cărți, dirijor de coruri) este cel care o îndrumă și alături de care pictează primele peisaje în acuarelă.

În 1953 familia se mută la Caransebeș în cartierul extravilan Teiuș unde va locui până în 1967. Atât zona Oraviței cât și cea a Caransebeșului vor reprezenta teme de inspirație pentru numeroase lucrări ale artistei.

În 1959, Sofia dă naștere unui băiat Alexandru – Leonard și își întrerupe serviciul pentru creșterea copilului până în 1964. În această perioadă reîncepe să deseneze și să picteze intens, iar aceste lucrări au fost expuse într-o primă expoziție personală la Casa de Cultură din Caransebeș.

În 1968 după sosirea la Timișoara, pentru a putea să se ocupe de educația fiului, alege să lucreze acasă, copiind partituri muzicale pentru Opera și Filarmonica din Timișoara. Încearcă totodată să se înscrie la Școala Populară de Artă pentru a-și perfecționa tehnica dar este refuzată pe motivul de vârstă înaintată: 47 de ani.

În 1970, soțul ei Casimir moare la doar 49 de ani, Sofia urmând să își crească singură băiatul de 10 ani.

Dificultățile financiare, volumul de muncă și stresul fac ca să nu mai aibă timpul și dispoziția pentru pictură. În anii 80, când situația economică devine dramatică, pictează goblenuri pentru a își suplimenta veniturile de pensionară, dar totodată este acceptată în sfârșit la Școala Populară de Artă, în clasa excepționalei profesoare Xenia Eraclide Vreme.

Face parte din Cenaclul și apoi Asociația Romul Ladea a artiștilor plastici amatori din Timișoara, sub egida Casei de Cultură a Municipiului participând la un număr impresionant de acțiuni: tabere de creație, expoziții de grup și în decursul timpului are 10 expoziții personale, la Bastion, sala Armia, sala Lira, Centrul de informare turistică, Biblioteca județeană de artă.

În 2011 se întâlnește cu Majestatea Sa, Regele Mihai și îi donează 4 tablouri cu subiecte legate de Palatul de la Săvârșin. În 2013, la vârsta de 91 de ani încetează din viață la Timișoara.

„Sofia Dorogostaisky (S. Doro) are o mare putere de dăruire înflorindu-şi singurătatea cu stări de spirit care o înnobilează. Picturile ei nu sunt altceva decât o simfonie a bucuriei de a trăi, de a zeifica sub penel natura, etern tânără şi nesecat izvor de inspiraţie… ea arde alături cu peisajul, în care vibraţia emotivă e primordială şi căreia i se supune maiestuos paleta cromatică“, spunea Damian Ureche în anul 1992.