“De unde veniți acum? București?”, am început, un pic temătoare, conversația. Nu-l cunosc pe Vizi, de fapt, nimeni nu știe mai nimic despre el, decât că a fost unul dintre concurenții finaliști ai sezonului doi de Vocea României și că a fost profesor.
“Vai, nu, d-apăi nu mă mut acolo, mie îmi place acasă la mine. Părinții mei stau în Batos, lângă Târgu Mureș și visez să-mi fac acolo o casă. Dar nu zic asta cu visatul așa, ca o metaforă, chiar azi noapte am visat că intram în curtea părinților mei, treceam prin grădină, prin vie și după aia ajungeam la casă. Așa vreau să fac, o căsuță de lemn acolo, în spate și lângă ea să-mi fac un birou mic, cu un studio de înregistrări. Da, asta visez, nu să mă mut la București.”
Când vorbește, Vizi e relaxat. E foarte natural în conversație și se dezvăluie fără probleme în fața celor care îi pun întrebări, deși inteviurile care au apărut până acum în presă dau impresia că e foarte diplomat și grijuliu cu ceea ce spune, că se controlează în așa fel încât mesajul transmis să fie unul mai degrabă corect, decât autentic. “Eu spun ce gândesc, întotdeauna. Mă mai controlez când e nevoie, însă e foarte important să nu transmit energie negativă. Asta mă privește doar pe mine și nu am de ce s-o dau mai departe, e treaba mea să o descarc când sunt singur. Sunt iute la mânie, dar mă pot controla, a trebuit să învăț asta. Am avut o perioadă în care eram foarte nemulțumit de mine și de ceea ce făceam. Mă plângeam constant. Am realizat că nu e bine ce fac și am încercat să găsesc lucrurile bune din tot ceea ce mi se întâmplă, lucrurile care mă mulțumeau. După ce am început să fac asta, tot mai multe chestii frumoase mi s-au întâmplat. Până la urmă, totul ține de atitudine.”
Evident, vreau să știu despre Vocea României. Cum a fost. Ce-a simțit. Ce n-a fost bine și ce-ar schimba. Și-ar schimba antrenorul acum, dacă ar fi să o ia de la început? “Nu. Moga e foarte tare. Toată experiența a fost foarte tare, e ceva ce n-am mai trăit niciodată până acum. Când am plecat la București, mă gândeam că o să ajung acolo și o să-mi dea toată lumea în cap. În schimb, toți au făcut tot posibilul să îmi rezolve toate problemele, în secundă în care acestea apăreau. E o nebunie ce s-a întâmplat, a fost cea mai frumoasă perioadă a vieții mele de până acum.”
Îmi spune că tot ce vrea el de la viață e să cânte. Pare că e greierele din fabula, dar un greiere care muncește din greu: concert după concert, de la Iași la București, la Târgu Mureș și apoi la Timișoara. După, mai departe, are treabă. Tot timpul pe drumuri, încercând să se adapteze fiecărui patron de club unde are un contract de onorat. “Te-ai făcut profesor din pasiune?” “NU! Deloc. N-am vrut să merg la facultate, am vrut să lucrez. Știam de la un prieten că se caută profesori suplinitori și așa am ajuns să predau. Nu era de mine, simțeam că nu-mi place ce fac, dar trebuia s-o fac, n-aveam încotro. Din perioada aia mi-am dezvoltat un crez, așa, al meu, că mulți îmi ziceau pe vremea aia că sunt leneș. Eu le răspundeam așa: nu sunt leneș, ci îmi permit să nu fac ceea ce nu-mi place. Eu cred că asta e definiția omului leneș.”
Cu o vreme în urmă, Vizi dăduse examen la facultatea de teatru. A și intrat, la actorie, dar a renunțat la meserie. Spunea că îl limitează, lucru care nu se întâmplă cu muzică. “Si teatrul? Ai intrat la actorie, de ce n-ai vrut să fii actor?” “Chiar mă simțeam limitat. Joci un spectacol de câte ori trebuie, poți să îl joci și 10 ani, dacă se cere. Trebuie să joci de fiecare data aproximativ la fel, ai colegi și nu poți să improvizezi. În muzică nu ai limita asta. Ce fac eu în muzică se numește improvizație: dacă uit textul, mă ajută actoria. Invers, nu se poate.
Când mă pregăteam de semifinale la Vocea României, nu îmi imaginam că o să ajung în finală. Concuram cu Fely Dnose, iar ea are o voce fantastică. Eram atât de relaxat că n-o să ajung în finală încât o convinsesem și pe ea că o să meargă mai departe. Îmi alesesem o piesă pentru finală, dar a fost așa, ca un gând trecător. M-am trezit că am trecut mai departe și n-aveam piesă. A trebuit să învăț Grace Kelly în două zile, de miercuri până vineri. Cu 10 minute înainte să intru pe scenă, repetam; știam melodia, dar nu eram sigur pe text. Am făcut o analiză a textului, în mintea mea, am repetat de două ori, am urcat, am luat microfonul și pauză totala: nu mai știam cum trebuie să încep și nici când trebuie să încep. Am improvizat jumătate de piesă, n-a știut nimeni în afară de mine. După ce-am ieșit de pe scenă mi-am dat seama că, dacă pot să improvizez într-o situație că asta, pot să merg oriunde să cânt.”
Convenim că teatrul l-a ajutat foarte mult în îmbunătățirea spectacolelor lui și că i-a pus baza de încredere de care avea nevoie și pe care poate să construiască. “Încerc să am o imagine reală față de ceea ce știu și ceea ce nu știu. Am încredere în mine, dar nu atât de multă încât să devin arogant. Nici măcar nu mi-e teamă să fiu luat la mișto: dacă alții fac mișto de mine și eu râd, înseamnă că n-au avut succes. Știu să întorc situațiile în favoarea mea. Eram la Reghin, într-un club, cântam. La un moment dat, un tip din spate mi-a strigat să cânt o învârtita. Am cântat “Living Next Door to Alice” a celor de la Smokie, pe ritmuri de învârtită. A fost chef după aceea.”
Cu fanii câștigați în urma concursului ar trebui să țină legătură mai mult, îi spun, în încercarea de a afla de ce nu se ocupă mai mult de prezența lui online. “Mie mi-e frică de prostia omenească. De oamenii care nu înțeleg ce fac eu sau nu mă plac pentru că nu mă plac, nu pentru că le-am dat motive. N-am vrut niciodată să fiu plăcut de toată lumea, dar mi-e teamă de mediocritate și de oamenii care nu știu că muzica nu înseamnă doar note muzicale cântate la voce sau la un instrument. O să mă cunoască în martie, când sper să lansez o piesă a mea. O să mă pun pe mine acolo și așa o să afle despre mine.”
Discuția noastră se încheie brusc, odată cu apariția sunetistului. Trebuie să termine probele de sunet, să pregătească totul pentru seara de concert. Cum a fost concertul, vă întrebați? A fost ceva ce am văzut pentru prima oară pe o scenă de club: Vizi Imre nu e un cântăreț, e un entertainer adevărat. Vorbește cu publicul, îl ascultă, se joacă, sare, dansează, face spectacol. Cântă Tarkan, apoi sare la Sting, se întoarce la Jessica Jay și continuă cu Credence Clearwater Revival, totul spre deliciul unui public care îl urmează aproape orbește. E un artist cum n-am mai văzut de mult, viu și prezent lângă publicul lui, la capacitate maximă. Iar Asztalos, percutionistul cu care cântă deja de câțiva ani, e la fel de viu ca el.
Concertul de aseară din Jazzissimo a fost poezie de viață cu o chitară, o cutie (de percuție) și o voce bună de tot. N-a fost nimic pretențios, dar a fost acea naturalețe despre care vă vorbeam la începutul acestor rânduri. Vizi și Asztalos au făcut magia perfectă, combinația ideală între talent, muncă și plăcerea de a fi pe scenă.
Mă puteți citi și pe blogul personal.
Citiți principiile noastre de moderare aici!