O noapte în care satul dispare sub un nor de negură

În ziua de sâmbătă dinaintea Carnavalului, când soarele coboară peste dealurile golașe din provincia Guadalajara, în Luzón începe o metamorfoză. Pe ulițele pustii apare un miros dens de fum. Bărbați și femei îmbrăcați în negru din cap până-n picioare, cu coarne masive de taur prinse pe cap, își ung fața și mâinile cu funingine amestecată cu ulei. Sunt „Diablos”, personajele centrale ale unuia dintre cele mai misterioase și mai puțin cunoscute ritualuri din Spania rurală.

La prima vedere, ai impresia că ai ajuns într-un film suprarealist. Clopotele mari, prinse la brâul diavolilor, izbucnesc într-un ritm dezordonat. Din când în când, aceștia se aruncă asupra trecătorilor, murdărindu-i cu funingine.

„Dacă te atinge Diablo, anul îți merge bine”, spune o localnică, citată de Guadalajara Diario.

În contrast, pe străzile satului se strecoară și „Mascaritas” – figuri complet acoperite în alb, cu fețe ascunse în spatele unor măști delicate. Dacă „Diablos” reprezintă haosul, „Mascaritas” sunt ordinea. Unii te „murdăresc”; ceilalți îți oferă binecuvântare.

Potrivit site-ului ParamerasIbéricas, simbolistica este foarte veche: întâlnirea dintre întuneric și lumină, dintre forțele care se „înfruntă” pentru a purifica satul înaintea primăverii.

„Cele două personaje coexistă într-un dans de expulzare a răului și chemare a norocului”, explică autorii platformei culturale.

Un ritual mai vechi decât creștinismul?

Originea festivalului rămâne neclară. Unele ipoteze vorbesc despre tradiții pre-creștine sau chiar celtice, care cataloghează obiceiurile străvechi din Europa. Există indicii că ritualul ar fi existat încă din Evul Mediu, când comunitățile rurale marcau începutul sezonului agricol prin ceremonii ce combinau masca, focul și zgomotul.

În sat circulă și o poveste: că diavolii din Luzón ar fi fost, cândva, parte dintr-un ritual de alungare a spiritelor iernii și de protejare a recoltelor. Adevărul istoric e greu de verificat, dar natura sincretică a festivalului e recunoscută de toți cercetătorii care au trecut prin zonă.

Ritualul nu a fost mereu acceptat. ChakanaNews notează că în perioada regimului Franco manifestările carnavalești considerate „păgâne” sau „imorale” au fost descurajate sau interzise. Se spune că și Luzón ar fi trecut prin ani în care tradiția a fost redusă la minimum, păstrată doar în familii ori practicată în clandestinitate.

După căderea regimului, tradiția a renăscut lent, iar în ultimele două decenii a devenit un simbol identitar.

„Este ceva ce nu putem pierde. Dacă dispar Diablos, dispare și satul”, declara un localnic pentru Guadalajara Diario.

Deși populația este tot mai redusă din cauza tinerilor care pleacă din sat, festivalul, paradoxal, devine din ce în ce mai popular, fiind una dintre puținele ocazii în care Luzónul se umple de zgomot.

Autenticitate versus viral. Un sat de 60 de oameni, invadat de sute de vizitatori

Luzón numără oficial puțin peste 60 de locuitori permanenți, potrivit datelor statistice locale. Cu toate acestea, în ziua festivalului, străzile devin neîncăpătoare. Sute de vizitatori vin cu mașina din Madrid, Zaragoza sau Bilbao, atrași de imagini pe care nu le vezi nici în marile festivaluri iberice.

Deși festivalul a început să atragă atenție națională, comunitatea locală insistă să îi păstreze spiritul autentic. Nu există standuri comerciale, nici scenă, nici muzică modernă. Totul rămâne brut, simplu, primitiv – poate acesta e și farmecul său.

Potrivit explicațiilor adunate de cercetătorii tradițiilor locale, funinginea are rolul unei „purificări prin murdărie”, paradox întâlnit frecvent în ritualurile europene arhaice. În timp ce diavolii pășesc în cercuri, ridicând nori negri în aer, focurile aprinse în marginea satului ard pentru a simboliza trecerea de la iarnă la primăvară.

În Luzón, „noaptea nu este o amenințare, ci o formă de catharsis colectiv”, după cum notează MaskedTraditions.