Îi veţi pofti, curând, pe timişoreni, în Ţara Surâsului. Aţi declarat-o, cu mâna pe inimă, opereta dumneavoastră preferată din întreaga creaţie a lui Franz Lehar, capodopera lui?
Întâi de toate, aş spune că, spre deosebire de Văduva veselă, spectacol pe care l-am regizat tot pe scena Operei din Timişoara, Ţara Surâsului nu are nimic din reţetarul operetei, nici măcar happy-end nu are. Lehar îl admira mult pe Puccini şi această operetă este de inspiraţie eminamente pucciniană. Ţara Surâsului este, în esenţă, o Butterfly „pe invers”. În viziunea mea, această Butterfly se întâlneşte cu Puterea, care i se arată a fi un prinţ cu un farmec al exotismului nemaipomenit. Şi astfel, această fată vieneză din lumea bună pleacă în lumea aurită a prinţului Sou Chong, care stă pe tronul aurit, înconjurat de lux şi strălucire, dar ea descoperă că tot ce înseamnă puterea şi aurul e de fapt o cuşcă: una de aur, dar tot o celulă a singurătăţii. Ceea ce-i dezvăluie prinţul este un adevăr puternic, valabil şi în teatru: „Orice s-ar întâmpla, îi spune, surâzi! Noi surâdem pentru că nu le putem arăta oamenilor suferinţa”. Povestea nu e de operetă, pentru că se sfârşeşte cu despărţirea lor, ea pleacă, se întoarce la Viena, şi veţi vedea în spectacol o proiecţie cu Schonbrunn, unde e frig şi plouă. Aşadar, chiar dacă eroii nu mor, finalul poveştii nu e ca în operetă, căci moartea e a sufletului, a dragostei. Ce privim, auzim, trăim în Ţara Surâsului este o iubire imposibilă!
Istoria consemnează că opereta lui Lehar a avut premiera absolută la Viena, în 1923, cu titlul Jacheta aurie. Abia în 1929, la Berlin, s-a jucat cu titlul Ţara Surâsului…
Da, aşa este, iar în spectacolul meu jacheta devine o mantie, care o revărsare de aur peste tronul care este simbolul puterii.
Spectatorii timişoreni care au văzut precedenta montare a acestei operete vor recunoaşte Ţara Surâsului din noua producţie?
Nu! Le-am cerut tuturor colaboratorilor mei să uite montarea din 2006. Vreau un spectacol la care lumea să rămână cu răsuflarea tăiată! Vă mărturisesc că, în cei 42 de ani de meserie, este spectacolul la care am primit cei mai mulţi bani pentru montare. Rochiile sunt opulente, decorurile sunt fastuoase, însă, aşa cum m-a învăţat profesorul meu, scenograful Traian Niţescu, în teatru costumele trebuie să arate mai mult decât costă.
Aşadar, ce vor vedea cei care călătoresc în Ţara Surâsului?
O ţară exotică, pe care am identificat-o ca fiind China, o ţară strălucitoare în care auriul este dominant. Ca să dăm strălucire acestei lumi, am luminat-o cu lampioane, Costumele sunt luxuriante, veţi vedea pantaloni de mătase cu paiete roşii, rochii strălucitoare, chimonouri, evantaie de pene de struţ. Spre pildă, Octavian Vlaicu, care interpretează personajul negativ, eminenţa întunecată, poartă un costum cu pene albastre, ca o pasăre de pradă. Vă mai dezvălui dintre elementele de decor că avem o statuetă aurită a lui Buddha, pe care am cumpărat-o de fapt de la un magazin feng-shui, şi de la care începe întreaga intrigă. Am colaborat minunat cu scenografa Geta Medinski şi cu coregrafa Carmen Cojocaru.
Aţi spus că doriţi un spectacol care să le taie spectatorilor răsuflarea. Cum veţi obţine acest efect?
Invitându-i într-o lume fastuoasă, aurită, în care lucruri uluitoare se succed trepidant. Opereta, când e bine înfăţişată, trebuie să–i facă pe oameni să râdă şi să plângă, să se înduioşeze şi să mediteze. Pentru asta, am împresurat cu strălucire trista poveste de iubire şi a am pigmentat-o cu scene picante şi exotice, scene pline de haz şi momente coregrafice de senzaţie. Vă deconspir, spre pildă, că baritonul Cristian Rudic apare într-un rol de travestit, de „eunucă femeie”, îmbrăcat în roz şi cu papuci cu ciucuri, face un dans cu evantaiul, este un moment cu un haz nebun. Un alt clue al spectacolului este momentul în care Nicoleta Colceiar şi Remus Alăzăroaie, în spectacol o chinezoaică şi un vienez, dansează charleston. Avem trei adorabile balerine care comit proză în spectacol şi avem un dans al săbiilor, în care balerinul Alexandru Pântea face adevărate acrobaţii cu sabia chinezească…
Premiera va avea loc, sub conducerea muzicală a dirijoarei Mihaela Silvia Roşca, vineri, 4 noiembrie, la ora 19. Cum aţi formula pentru spectatori mesajul pe care Ţara Surâsului îl transmite?
Cred că ceea ce muzica lui Franz Lehar, libretul scris de Ludwig Herzer şi Fritz Löhner şi spectacolul acesta transmit este că iubirea poate depăşi graniţele unor continente, dar nu poate învinge în luptă cu puterea care o închide într-o colivie aurită. Iubirea are nevoie de libertate ca să înflorească.
Foto © fotosen.ro
Citiți principiile noastre de moderare aici!