Luni, 6 aprilie 2015, a avut loc prima audiere la Agenţia pentru Retrocedări – filiala Novi Sad, a Comunităţii Românilor din Serbia. CRS a fost reprezentată la audiere de Stevan Mihailov şi Dorel Cebzan, vicepreşedinţii Comunităţii Românilor din Serbia.
„Comunitatea Românilor din Serbia a depus în termen legal cererea de retrocedare a bunurilor colective a românilor din Serbia, Agenţia pentru Retrocedări fiind organismul competent în soluţionarea cererii de retrocedare. La prima audiere a CRS în procedura de retrocedare nu s-a luat nici o decizie, urmând ca următoarea audiere să fie stabilită de Agenţia pentru Retrocedări. Legislaţia din Serbia privind retrocedările în cazul persoanelor juridice este una foarte restrictivă, iar această problemă a fost ridicată şi argumentată de Stevan Mihailov, pe atunci preşedintele CRS, la întâlnirea bilaterală de la Lacul Borului, ţinută pe data de 17 iulie 2014, unde au participat premierul României şi cel al Serbiei, Victor Ponta şi Aleksandar Vučić. Principala problemă cu care se confruntă comunitatea românească în demersurile de revendicare este imposibilitatea dovedirii calităţii de succesor în drepturi legal al asociaţiilor care au deţinut acele proprietăţi. În perioada comunistă, organizaţiile româneşti au fost dizolvate, iar averea lor naţionalizată. Comunitatea românească din Banat a deţinut, până în anul 1946, numeroase terenuri şi clădiri. De departe, cea mai importantă proprietate, considerată un adevărat simbol al comunităţii româneşti, este clădirea Luceafărul, din Vârşeţ, clasată ca monument istoric, imobilul fiind situat în zona zero a oraşului”, explică reprezentanții Comunităţii Românilor din Serbia.
Istorie zbuciumată, viitor incert
Proprietatea are o istorie zbuciumată. Conform CRS, care publică pe site-ul său aceste date, clădirea „Luceafărul“, înscrisă în cartea funciară cu numărul 7166, a fost construită de românii din Banat în perioada austro-ungară. Imobilul a aparţinut comunităţii româneşti din anul 1894 până după al Doilea Război Mondial. În 1947, prin Hotărârea Tribunalului Popular al plasei Vârşeţ, imobilul a fost naţionalizat şi trecut în posesia statului – Republica Populară Federativă Iugoslavia.
Clădirea a fost ridicată pentru a adăposti Banca „Luceafărul“, fondată de românii mai înstăriţi din Banat, mulţi dintre acești fiind preoţi. Scopul înfiinţării acestei bănci a fost de sprijinire a comunităţii româneşti, mulţi ţărani beneficiind din parte ei de credite cu dobândă mică.
În perioada interbelică, impozanta clădire a adăpostit şi liceul românesc, cu cele două internate ale sale – de băieţi şi de fete. De asemenea, toate activităţile mai importante ale comunităţii româneşti, în perioada interbelică, se desfăşurau la „Luceafărul“. În timpul celui de-al Doilea Război Mondial, nici măcar ocupaţia germană, care rechiziţionase numeroase imobile, nu a reuşit să-i scoată pe români din clădirea lor, şcoala funcţionând aici în continuare.
După război, Banca „Luceafărul“ a fost închisă, dar clădirea a rămas în proprietatea comunităţii româneşti încă doi ani. În urma naţionalizării, clădirea a fost dată în folosinţă, succesiv, mai multor instituţii de stat, fiind considerată proprietate de interes popular.
În 2005, Ministerul Culturii din Serbia a clasat clădirea „Luceafărul“ ca monument istoric de categoria A.
Cum a rezolvat România problema proprietăţile minorităţilor?
În România, primul act de rezolvare a situaţiilor de acest gen apare în 1999, când guvernul condus de Radu Vasile a emis Ordonanţa de Urgenţă nr. 83, privind restituirea unor bunuri imobile care au aparţinut minorităţilor naţionale. Potrivit actului normativ, „imobilele care au aparţinut minorităţilor şi au fost trecute după anul 1940 în proprietatea statului român prin măsuri de constrângere, confiscare, naţionalizare sau manevre dolosive, se restituie titularilor sau succesorilor acestora“.
Din punctul de vedere al românilor din Voivodina, prevederea cea mai importantă a acestei ordonanţe se referă la modul în care pot fi retrocedate proprietăţile în lipsa actelor care dovedesc dreptul de succesiune, pentru a nu se restricţiona dreptul la despăgubire, în cazul dispariţiei organizaţiilor sau asociaţiilor în mod abuziv. Şi totuşi, retrocedările imobilelor istorice, simbolice, rămân, chiar şi astăzi, după 15 ani de la apariţie acelei ordonanţe, o foarte complicată problemă a societăţii româneşti, iar unul dintre cele mai semnificative exemple în acest sens îl reprezintă Casa Maghiară, construită între 1929 şi 1930, după planurile arhitectului Székely László, cu efort şi sacrificii, de comunitatea maghiară din Banat, în centrul Timişoarei.
Citiți principiile noastre de moderare aici!