Reprezentanții Muzeului Național al Banatului spun că în perimetrul de astăzi al Pieței Libertății, cronicile așază mănăstirea franciscană, parte dintr-un țesut spiritual care ordonează viața cetății și dă ritm zidurilor, piețelor, podurilor.

„Sfântul Gheorghe se vede în documente la 1323, aproape de curtea regală. Secolele aduc schimbări de stăpânire și de ritual; în epoca otomană lăcașul devine moschee, iar după 1718 revine la catolici, intră sub iezuiți, aici se aude pentru prima oară în Timișoara sonoritatea unei orgi. Biserica devine apoi biserica seminarului teologic romano-catolic. Începutul secolului al XX-lea aduce demolarea, iar locul intră în geografia urbană modernă, cunoscut în interbelic drept Bega Veche/Palatul Bănățean.

Sfântul Martin apare în scris în 1391, 1394 și 1402, între Cetate și Palanca Mare; istoria îi urmează parcursul până la 1552, când trece la funcție de moschee. Dominicanii sunt consemnați încă din 1323, cu mănăstire și biserică închinată Sfântului Ladislau, centru de disciplină, școală și scriptoriu, așezat în nucleul orașului”, au relatat reprezentanții instituției de cultură.

Specialiștii de la Muzeul Banatului mai informează că franciscanii minoriți de Bosnia primesc privilegii întinse pe cuprinsul Banatului medieval, țin comunități active, iar mănăstirea lor este localizată de erudiția modernă în zona Pieței Libertății de azi.

„Vremurile otomane schimbă destinația spre moschee, secolul al XVIII-lea readuce cultul catolic, iar 1913 marchează desființarea din pricina vechimii și a stării clădirii. În același registru se aude Sfântul Eligius: menționat la 1323 și în anii 1391, 1394, 1398, 1402, 1405, cu rectori notați pe nume și cu indulgențe papale. La 1 iulie 1402, parohia are două capele, închinate Sfintei Maria și Sfintei Margareta, așezate sub ascultarea bisericilor Sfântul Gheorghe și Sfântul Martin. Cărțile pomenesc și Mănăstirea Sfintei Fecioare Maria, prezentă în acte la 1402–1405, parte a aceleiași geografii ecleziastice care ajunge, în mijlocul secolului al XVI-lea, la cumpăna transformărilor otomane”, au mai transmis reprezentanții Muzeului Național al Banatului.

Din aceste repere se conturează o topografie spirituală central-europeană: parohii, mănăstiri, ordine călugărești, o memorie care trece prin secole, schimbă limbi de rugăciune și rămâne în cronici, hărți, planuri, gravuri.