Plasată, ca atmosferă și atitudine auctorială, între sarcasmul bonom al lui Will Self, ai cărui morți trăiesc în suburbiile Londrei, eliberați de ”sclavia consecinței”, fumează, plătesc taxe, au libido, probleme cu kilogramele, vendete și antipatii, și duiosul ”loc plăcut” din cimitirul romantic al lui Peter Beagle, lumea ”de dincolo” imaginată de Mihai Măniuțiu are o poezie stranie, pătrunzătoare, subtil înfricoșătoare. Tinerii lui răposați se trezesc, după moarte, în grădina de vară a unei berării: un copac uriaș ce filtrează lumina etern crepusculară, câteva petice de iarbă, un bar, mese, scaune și un zid de lăzi de bere ce desparte lumea de dincolo de o lumea ”și mai de dincolo”.
În aparență, viața de după e un loc plăcut, de-o relaxantă concretețe familiară, o nesfârșită vacanță în care morții își omoară eternitatea povestindu-și unii altora momentul în care s-au desprins de viață. Doar că repetabilitatea acestor rememorări transformă grupul într-un mecanism din ce în ce mai precis în a diseca momentul morții și falsul paradis se preschimbă într-un limb, un spațiu tranzitoriu spre ceva nedefinit și cu mult mai terifiant decât moartea.
Captivi în purgatoriul propriei memorii, ei își amintesc cu tot mai multe detalii momentul morții și îl retrăiesc cu emoții de o intensitate paroxistică. Concretețea lejeră de la început se dizolvă în oniric, în bizarerii ce lasă loc grotescului, neliniștea devine (meta)fizică. Spectacolul are, în aceste nuanțe, un crescendo persuasiv, Măniuțiu calibrează impresionant metaforele și exploatează poetica propriului text, actorii joacă intenționat dizarmonic, strident uneori, muzica lui Șerban Ursachi și inspirata coregrafie a Vavei Ștefănescu punctează excelent firul dramatic.
Neîndoios, punctul forte al acestui spectacol este textul însuși, de o poetică intensă, ce interoghează cu umor, fără patetism, vulnerabilitatea condiției umane. Spectacolul devine astfel un cabaret mortuar, ce face din moarte sinonimul singurătății și incertitudinii absolute.
Probabil, punctul cel mai vulnerabil al spectacolului rămâne conceptul scenografic al lui Tudor Lucanu: deși frumos în sine și cu un foarte oportun light-design, decorul e excesiv și sufocă substanța spectacolului sub un noian de elemente redundante, aglomerate, forțând metafora.
Citiți principiile noastre de moderare aici!