– Domnule Floroni, vreau să discutăm despre traseul profesional și uman pe care l-ați parcurs până azi. Sunteți un personaj interesant, foarte iubit în Lugoj. Ați fost, pentru o vreme, directorul spitalului municipal, având profesia de chirurg generalist. Știu că sunteți născut în Oțelul Roșu…

– Sunt bănățean get beget, jumătate neamț, după mamă.

– Și vorbiți germană?

– Sigur!

– Cum v-ați dus spre medicină și cum de v-ați stabilit în Lugoj?

– La mine a fost simplu. Mi-am dorit chirurgie de când eram mic. Eram chiar foarte mic când le-am am spus părinților că eu vreau să fac medicină. Că vreau să fac chirurgie. Doar asta mă interesează din medicină și nimic altceva. Mi-am urmat visul, chit că majoritatea oamenilor spuneau că din liceul industrial de la Oțelul Roșu e greu să intri la medicină. Am intrat în primul an, în 1991.

– Nu ar strica să amintiți cât de mare era concurența în 1991!

– Eram atunci șapte pe un loc.

– Acum se intră la medicină cu maxim 2 pe un loc!

– Era concurență mare. Se învăța mult. Nu era cu grilă. Era formatul celălalt, cu învățat, cu tocit.

– Ați dat examenul din biologie și altele…

– Da, biologie, chimie și fizică. Am terminat medicina în Timișoara, apoi am făcut stagiatura. Am mai prins stagiatura. M-am întors în Oțelul Roșu pentru un an de stagiatură după care, așa au fost vremurile, ai mei, având actele de plecare în străinătate, am plecat toată familia în Germania. Acolo am stat doi ani. Nu am practicat medicina. Am lucrat în electronică, dar gândul mi-a rămas tot la medicină, la chirurgie. M-am întors și am început rezidențiatul în chirurgie la Timișoara cu regretatul profesor Avram Jecu, un chirurg excepțional. Când eram în ultimul an sau în penultimul, anul cinci de rezidențiat, din cauza faptului că nu mai erau medici- chirurgi suficienți în Lugoj ca să facă gardă, profesorul Avram, care a fost medic aici, (era de fapt de loc din Jena) m-a îndrumat și mi-a spus „du-te acolo să readuci chirurgia unde a fost în Lugoj, cândva”.

– A simțit în dumneavoastră un potențial real că puteți deveni un chirurg de talent și v-a luat sub aripa sa? În medicină, dacă nu faci practică cu cineva…

– Încă din primul an m-a luat sub aripa lui și a tras de mine să învăț. Și, într-adevăr, așa a fost. Am fost mai mult practician decât teoretician. Mi-a folosit extraordinar de mult!

– Nu v-ați gândit niciodată să practicați și profesoratul?

– Niciodată. Doar meseria, doar chirurgia practică.

– Unde ați început? Unde ați făcut prima operație? În Lugoj?

– Nu. În Timișoara, încă din rezidențiat am început să operez sub îndrumarea profesorului Avram. Operam deja la greu din anii de rezidențiat. Am început în 2000 și am terminat în 2006. În noiembrie 2005 am venit la Lugoj, ca rezident de ultimul an. Și de atunci nu am mai părăsit orașul…

– Știu că lumea, în Lugoj, vorbește foarte frumos de dumneavoastră. Oameni, copii, mame, pe care i-ați tratat. Ați făcut inclusiv chirurgie ortopedică.

– Așa erau vremurile pe atunci. Am adus chirurgia laparoscopică în Lugoj. Am operat foarte mult, mai ales în primii ani, când eram puțini chirurgi. Aveam foarte multe operații, cinci-șase sau chiar zece cazuri pe zi. Am fost și la ATI, la Urgențe am lucrat mult timp.

– Ce vă atrage cel mai mult din chirurgie? Care domeniu e mai apropiat de sufletul dumneavoastră?

– NU cred că există așa ceva. Sunt pasionat, în general, de tot ce înseamnă chirurgie.

– Astăzi chirurgii se specializează foarte mult în Occident pe anumite părți anatomice. În Germania, pe care o cunoașteți bine, sunt chirurgi specializați pe … stomac, ficat, abdomen etc.

– Da, așa e. În Vest, fiecare e specializat pe o anumită ramură pe care se merge. Mie îmi place foarte mult chirurgia laparoscopică. Dar, pentru că o practic de foarte mult timp, a început să nu mi se mai pară o provocare. Atunci am virat puțin spre marea chirurgie oncologică. Am făcut multă chirurgie oncologică manuală în Lugoj. Aici nu este chirurgie robotică. Deși nu este ceva foarte complicat de făcut. Aș putea să mă specializez. E chiar mai ușor decât cea clasică. Robotul are „mână” mai precisă și nu tremură niciodată.

– Ajută foarte mult în chirurgia oncologică fiindcă taie la precizia de fir de păr, cum se spune?

– În general, la tot ce e mic și foarte mic robotul te ajută foarte mult. Eu nu am operat cu robot. Nu știu dacă mi-aș dori. Am deja o vârstă la care nu știu dacă m-aș mai putea converti. Nu știu dacă mai vreau să mă convertesc. Îmi place ce fac acum.

– La o analiză sumară, în 25 de ani de chirurgie, câte operații ați făcut? V-ați gândit la o estimare?

– Nu știu… Poate sunt mii, sau mai mult, poate zeci de mii. La început, când eram puțini chirurgi, făceam cam 1000- 1200 de intervenții pe an. Acum, când ne-am mai înmulțit, și a venit și tineret, fac mai puține. Am și renunțat să fac așa, la grămadă. Acum operațiile le distribui pe zile. Le programez din timp.

– Ce caz v-a marcat, poate al unui pacient anume pe care l-ați salvat!

– Sunt foarte multe cazuri. Nici nu aș putea să mă gândesc doar la un caz anume. În general te marchează chirurgia oncologică. Atunci când operezi un om care suferă de cancer, mai ales din astea mari, cancere complicate, și când îl vezi că trăiește ani buni după aceea, asta te bucură cel mai tare. Acestea sunt operațiile care te marchează, în general. Mi-ar fi greu să spun acum un caz anume. Sunt multe cazuri. Noi, aici, în spitalul din Lugoj, operăm copii mai puțin. Eu sunt singurul care mai fac astfel de operații. Pentru că există chirurgia pediatrică la Timișoara. Și dacă părinții vor să meargă spre chirurgia pediatrică, se duc acolo. Dar, la copii, am operat în general apendicite, hernii și varicocel hidrocel, cam astea sunt la copii.

– Mâini, picioare?

– Da, dar mai puțin, pentru că avem ortopezi și se ocupă ei. Dar am mai făcut la început. Monturi și altele din acestea, de ortopedie.

– Ați rămas la fel de pasionat de meserie? O faceți, în continuare, cu plăcere? Oamenii vorbesc în oraș că v-ați ferit, tot timpul, de celebrele spăgi…

– „Șpaga” mea, de fapt, fericirea mea, a fost să văd omul sănătos. Asta fost pentru mine șpagă! Când l-am văzut sănătos, atunci când l-am întâlnit pe stradă și am dat mâna cu el a fost pentru mine adevărata șpagă! Sunt și acum oameni cu care mă întâlnesc pe stradă și care îmi întind mâna sau chiar mă iau în brațe, asta înseamnă mai mult decât orice recompensă materială.