Pornești de la Utvin, prima „stație” după Timișoara spre „sârbi”, după „exodul” bicicliștilor de weekend, când era coadă pe pistă și coadă la… mici, la terasele deschise de-a lungul căii de rulare a bicicletelor. La Utvin, la poarta de intrare, la barieră, plin de coji de semințe, de zici că dacă vrei să se ridice bariera trebuie să calci pe covorul format din semințe fără miez. Din păcate, acea barieră este numai împotriva vehiculelor cu motor (deși recent un motociclist își dădea „gaz” pe pistă), nu și a celor care mestecă semințe.

Traseul de luni dimineața e liniștit, cu bicicliști răzleți și cu urme ale migrației de sâmbătă și duminică – furtun de pompă uitat pe pistă, bidon și alte semne ale trecerii grăbite a bicicliștilor. Pescarii sunt pe mal și scutură plasele de apă, că pește mai… puțin… sau deloc…

Peisajul este unul superb, iar iarba de pe marginea pistei a fost tăiată, deși mai găsești din loc în loc gunoi, iar în unele locuri deșeurile sunt concentrate în grămezi. După câteva minute de pedalat (aproximativ jumătate de oră), și întâlnirea cu un fazan, ești în Timișoara. Aici, o altă barieră, un nou morman de… gunoi. La câțiva metri de barieră este poziționat un munte de gunoi. Un scaun ars de soare, saci cu diverse deșeuri și tot felul de lucruri care nu dau deloc bine la intrarea în oraș, chiar dacă este o poartă… „velo”…

În rest, o bancă ruptă, un coș din care a mai rămas capacul și unul plin până la refuz cu doze de bere, șervețele și ce mai mănâncă omul în weekend.

Peisajul, ca de obicei, superb: soare, turnul de apă care se oglindește în Bega, liniște și locuri unde te poți odihni. Lucrurile bune câștigă detașat în fața celor rele în ceea ce privește pista de biciclete, dar cele care nu sunt „cum trebuie” le asupresc pe cele care sunt „așa cum ar trebui să fie” și ies în față…

(Din însemnările unui biciclist de luni dimineață…)