Artistul este, de mai mulți ani, pe jumătate rezident în Franța unde participă la proiecte de anvergură. De asemenea, a susținut, ca lector invitat, mai multe conferințe de artă la Université Paris 8 și la École Supérieure d Art de Lorraine (Metz).

Anul trecut, Cristian Sida a obținut Premiul Excelenței în Cultură „Eugen Todoran” pentru Științe Umaniste și Arte, oferit de comunitatea academică și Academia Română, filiala Timișoara, precum și Premiul „Primus Inter Pares” la Salonul Anual al Uniunii Artiștilor Plastici din Timișoara, iar în 2016 a fost recompensat cu Premiul pentru Pictură al Uniunii Artiștilor Plastici din  România, în cadrul Salonului Național de Pictură, ediția 2015.

Doctor în arte vizuale, cu studii la Panteon Sorbonne Paris 1, Cristian Sida, francofil declarat, este conferențiar la Facultatea de Arte și Design din cadrul Universității de Vest Timișoara.

Reporter: Cristian Sida, ești deja un nume cunoscut în lumea artistică la Paris, New York, Viena, Biarritz, Budapesta, Izmir sau Karlsruhe. În toamna anului trecut ai deschis sezonul la Muzeul Paso, lângă Strasbourg, unde ai expus 42 de lucrări. Ce ne poti spune despre anul 2018? Ce urmează?

Cristian Sida: Este foarte greu să-ți faci planuri după ce ai avut o expoziție într-un muzeu de talia Muzeului Paso. Dar 2018 debutează cu expoziția de la Galeria Kunst Klinger din Viena, pe 25 ianuarie. Aceasta este prima expoziție din 2018 a galeriei inaugurată în luna noiembrie 2017, de Fabio Gianesi (de la Albertina Museum) și Ana Maria Altmann (fost curator la Muzeele Belvedere și Albertina din Viena). Acolo voi prezenta 10 lucrări de mici dimensiuni împreună cu artista austriacă Loreta Sttats.

Lucrările sunt noi, am ales să merg pe cercetare și pe desen, și nu pe suprafețe mari, formate panoramice și foarte colorate. Mai e prevăzută o expoziție prin toamnă, în cadrul sezonului cultural român încrucișat, care va avea loc în Paris, nu e fixată încă data, care se va numi „Artistul și colecționarul”. Pe moment, cam acestea ar fi, dar pe parcurs mai apar invitații, și din Timișoara am primit, însă nu vreau să vin cu nimic pentru că nu am găsit o galerie care să-mi convină momentan, am expus suficient în galeriile din oraș. Dar nu se știe niciodată. În viața unui pictor nu se știe niciodată ce urmează a doua zi, așa cum e și într-o lucrare nouă, nu se știe exact ce va urma.

R: Care este sursa ta de inspirație?

C.S.: Mie imi place sa-l citez pe Nichita: „un soi de hemografie, scriere cu tine însuți” și pentru mine, pictura e un fel de a picta cu tine însuți, adică de a încerca să fii cât mai sincer, fără surse de inspirație. Pictez ceea ce trăiesc, în fiecare zi se întâmplă ceva, mă pictez pe mine în fiecare zi. Sursa de inspirație o găsesc în interior, se întâmplă să fie și în exterior deoarece călătoresc foarte mult. Sursa de inspirație e, de fapt, cercetarea ta zilnică cu tine însuți și trebuie să ai pictura în cap de când ai deschis ochii până i-ai închis, uneori o și visezi.

Ce simți în momentul în care începi o lucrare? Simt o bucurie, aceeași bucurie pe care o simțeam, copil fiind, când primeam jucării. Apoi jucăriile s-au transformat în caiete de desen. Simt o bucurie, simt emoție, o emoție greu de gestionat, care se consumă pe parcusul unei lucrări. E foarte greu să te menții în starea respectivă de emoție și sinceritate. Încerc să fiu eu însumi.

R: Povestește-ne despre lucrările monumentale. Cât timp ți-a luat să realizezi opera monumentală de la Oficiul de turism din Aubusson?

C.S.: Mie îmi este mult mai ușor să lucrez pe suprafețe mari, 6-12 metri, decât pe suprafețe mici. Ajuns la fața locului, scanez energia locului, peisajul, mă leg de un anumit lucru, de exemplu, la Aubusson mi-a luat 4 zile să finalizez lucrarea, nu mi-a luat mult timp. O lucrare monumentală trebuie să aibă contrast, să aibă impact. Aici fiind foarte multă piatră a trebuit să fac ceva simplu, care să se potrivească cu structura repetitivă a pietrelor. În schimb, în nordul Franței am lucrat în funcție de culoarea peretelui. Nu îmi ia mult timp, dar am nevoie de mai mult răgaz să mă transpun în starea lucrării. Îmi place foarte mult să lucrez pe suprafețe mari, e ceva fizic, e mișcare. E foarte ușor pentru mine.

R: Ai declarat la un moment dat „Pentru mine, pictura este un lucru foarte serios, este un act moral, un mod de viaţă”. Descrie o zi din viața unui artist.

C.S.: Din momentul în care îmi deschid ochii și am băut cafeaua, eu am în minte pictura la care lucrez, asta se întâmplă în fiecare zi. Lucrez la mai multe picturi în același timp, totul se desfășoară sub semnul culorii și al liniei, nu am alte griji decât să colorez, atelierul este principala mea grijă. Nu cred în artiști leneși, cred că pictura trebuie să fie un lucru practicat serios, nu reușești altfel. Este nevoie de multă seriozitate și dedicație.

R: Ești conferenţiar la Facultatea de Arte şi Design din cadrul Universităţii de Vest Timişoara. Cum i-ai caracteriza pe tinerii artiști?

C.S.: Sursa lor, din păcate, este dată de ce este la modă. Dali spunea: „nu te strădui să fii modern, este singurul lucru pe care nu îl poți realiza”. Să fii la modă e deja o prostie, poți avea beneficii financiare și de aceea ei se grăbesc, sar anumite etape ale studiului și ale desenului. Sistemul Bologna nu mai dă timp de studiu, se intră rapid în licență, masterat. În artă nu se potrivește acest sistem. Arta este o vocație. Dacă se sar anumiți pași, totul e hibrid. Cum îi văd eu pe ei: toți se consideră artiști, poartă o uniformă, sunt toți artiști pe rețele sociale și asta mă sperie foarte tare. N-au timp și răbdare să caute și să cerceteze. Trebuie să ai răbdare. Momentul trebuie să vină firesc.

R: Ce mesaj ai pentru tinerii pictori?

C.S.: Mi-ar plăcea să-i văd pe stradă cu un bloc de desen sub braț, cu creioanele la ei și cu multă răbdare. Să treacă prin studiu, să-și formeze baza, asta le spun de fiecare dată când văd desenul: de aici pleacă tot, de aici iți organizezi toată ziua, desenul e ca o organigramă. Studiul este cel mai important. În pictură nu este loc de superficialitate. Afară s-a ajuns ca totul să fie efemer. Arta contemporană nu se mai poate păstra în muzee, e foarte mult volum și o să se ajungă ca în 10 ani să fie totul virtual.

Material care a apărut în săptămânalul Agenda