Autobuze în copaci la Nădrag

Aici, în inima pădurii, trăieşte Balaş. Cum cine e Balaş? „De când e primar în Nădrag a făcut multe lucruri bune pentru comună. Da fapt, şi înainte de asta”, spune un bătrânel binevoitor. Dar se înşeală. Nelu Balaş nu e primarul Nădragului. E un bărbat voinic, trecut de 50 de ani, cu ochi albaştri şi blânzi, mâini muncite şi o pasiune deosebită: ridică observatoare, descoperă peşteri, caţără autobuze prin copaci, pândeşte mistreţi, construieşte izvoare şi căbănuţe suspendate. Şi se plimbă, cum prinde un moment liber, prin pădurea căreia i-a descoperit de-a lungul timpului toate secretele. „De când eram copil mic mi-au plăcut mult cabanele, căsuţele, mi-a plăcut să construiesc, să fac lucruri deosebite. De mic am făcut cabane în Padeş, refugiul Emilian Cristea, mai o casă, o colibă, o terasă”, îşi aminteşte el.

Autobuzele suspendate
„Tabăra Cornet” este de multă vreme o atracţie pentru turiştii care se aventurează prin părţile acestea. „La tabără am vrut să fac un parc deosebit, ceva unic în lume. Ăsta a fost planul meu, să intru şi în Cartea Recordurilor. Am început în forţă, dar apoi mi-au tot micşorat salariul, mi-au dat din ce în ce mai puţini bani pentru construcţii şi până la urmă am renunţat.” Când a ridicat tabăra, Balaş a vrut să creeze o lume de basm, un spaţiu propice pentru copii, unde să se destindă şi să se joace, să se bucure de natură. A schiţat un mic paradis, guvernat de Albă ca Zăpada, piticii şi cei 101 dalmaţieni. Autobuzele le-a primit într-o stare nu foarte bună şi le-a scos scaunele, imaginându-şi că vor deveni într-o zi dormitoare pentru micuţii vizitatori. A construit căbănuţe în copaci şi un întreg sistem suspendat de legătură. Din păcate însă, nu a reuşit să termine. Toboganul care trebuia să plece de sus, de pe unul dintre autobuze, şi să se întindă până pe partea opusă a pârâului, nu există. Şi nici barajul care trebuia ridicat pentru ca micuţii să se scalde în voie. Autobuzele nu s-au transformat în dormitoare, iar zilele acestea nici copiii nu mai dau pe la tabără. Doar turiştii curioşi de autobuzele suspendate, care se află într-o stare continuă de degradare, ruginite şi parcă obosite. Nu mai sunt nici sigure: dacă alegi să le escaladezi, o faci pe propria ta răspundere. La „Tabăra Cornet”, vocile copiilor nu mai zburdă voios până la tine. Se mai aud doar trilulile păsărelelor, vuietul maşinilor care se îndreaptă înspre cascadă şi câinii care se aventurează până în locurile acestea ce au fost, odată, pitoreşti. Aici te confunzi în linişte – de ceva vreme, tabăra e închisă. „Dacă mai vin copii o fac doar cei cu relaţii la directorul şcolii, dar aşa nu am mai văzut. Nu există condiţii: nu au baie, wc-uri, paturile sunt din tablă din aceea veche, nici măcar saltele ca lumea nu sunt”. După cum era de aşteptat, tabăra nu a primit autorizaţie de funcţionare. Cu toate acestea, rămâne unul dintre proiectele de suflet ale bărbatului. Încă visează la o zi în care va fi din nou funcţională, deşi e puţin probabil. Totuşi dacă s-ar găsi cineva care să investească, ar putea deveni în cele din urmă lumea aceea de basm, locuită de personaje din desene animate şi copii din toate colţurile ţării veniţi pentru a petrece puţin timp înconjuraţi de pădure.

Falnicul observator
Observatorul, un turn înalt cât un bloc de patru etaje, l-a ridicat aproape fără ajutor. Într-un loc unde priveliştea e năucitoare, unde poţi cuprinde cu ochii întreaga pădure atât de dragă sufletului său. Echilibrul observatorului e dat nu de cei 4 piloni înfipţi în pământ, ci de cel din mijloc, care se termină brusc la un metru înainte de a atinge solul. Pare şubred, dar dacă te încumeţi să te urci până în vârf, mai ales la răsărit sau la apus, devii una cu natura. Şi da, această minunăţie din lemn a fost gândită şi ridicată, fără nici un fel de maşinării, de un singur om: Nelu Balaş. „Cât a fost drum din ăsta de pădure am dus materialele cu tractorul, şi de acolo în spate, singur. Am dus şi câte 50-100 de kilograme în spate – nisip, scândură…”.


Prin pădure
Multă lume a explorat pădurile Nădragului, lăsându-şi amprenta. Nimeni însă nu le cunoaşte aşa de bine precum Balaş. Ştie fiecare copac, fiecare buturugă şi e în stare să te conducă cu ochii închişi până la cel mai gros stejar din zonă. În care a făcut, doar de amorul artei, o fereastră. Copacul e aproape gol pe dinăuntru, iar dacă te prinde noaptea prin zonă, poţi dormi confortabil în el – şi ai şi geam, pentru aerisire. Singurul risc e ca vreun animal să nu-şi fi făcut deja culcuş pe acolo. Petrecând atâta vreme printre copaci. Balaş are multe de povestit. Cu mistreţii nu s-a întâlnit faţă în faţă până acum, dar mai are timp să o facă. Cu căprioarele în schimb se cunoaşte bine. Se pare că şi cu urşii: „M-am întâlnit odată cu un pui de urs. Mergeam către casă şi deodată am auzit că prin tufe se mişcă ceva. Curios să văd ce e, m-am pus pup, gândindu-mă că e o vulpe sau ceva. Când colo, odată a apărut un pui de urs mic, mic de tot, de doar câteva zile. Şi a luat-o uşor pe potecă, în sus”. Să nu uităm nici de sfaturile utile drumeţilor ocazionali:„Dacă rămân în pădure peste noapte fac un foc mare, pun multe lemne şi aşa se încălzeşte pământul. Apoi dau focul mai încolo şi pun pe jos nişte ferigă. Pământul se încălzeşte până la vreun metru în jos, şi ţi-e bine până dimineaţă.”

Peştera „Nelu Balaş”
Nelu Balaş a avut un rol foarte important în dezvoltarea turistică a Nădragului. A descoperit peşteri şi cascade, a făcut pe ghidul pentru turiştii străini şi a construit minunăţii cu ajutorul lemnului. Cu toate acestea, meritele lui sunt recunoscute, cum se întâmplă de obicei, de străini, şi mai puţin de localnici. „Cel mai bine sunt văzut în ţară. Dacă merg cu trenul undeva o grămadă de oameni mă cunosc – ba m-am vazut la televizor, ba au citit despre mine în diferite reviste… Cei de aici ştiu cu ce mă ocup, dar nu realizează ce valoare am. Îmi văd construcţiile, dar nu îşi dau seama de importanţa lor”. Şi cu vreo 20-30 de ani în urmă era celebru în toată ţara, câştiga o grămadă de concursuri naţionale. A fost numit „Omul muntelui”, „Partizanul Padeşului” şi are dreptul să intre în toate peşterile din ţară. Ba chiar are una care îi poartă numele. „Am descoperit o peşteră, aproape ca Peştera Urşilor de bogată în stalactite, căreia cei de la Speologie i-au dat numele meu. Eu am fost primul care a intrat vreodată în ea”, ne mărturiseşte mândru. Ce s-ar întâmpla oare dacă ar investi cineva într-un asemenea talent şi într-o asemenea pasiune? S-ar construi oare observatoare în loc de zgârie-nori?

Alexandra Pleşa