Contextul actual creat de coronavirus a afectat foarte multe sectoare din societatea noastră, însă poate cel mai devastator efect l-a avut asupra comunității creative. Fie că vorbim despre muzicieni (nenumărate concerte anulate sau amânate), fie de teatru (teatre închise) sau producții de filme sau seriale (multe producții la nivel global au fost sistate din cauza coronavirusului), sectorul cultural/creativ se pare că are de suferit cel mai mult. L-am întrebat pe Ovidiu Mihăiță, de la trupa independetă de teatru Auăleu, cum vede el această situație.

R: Ce impact are această situație asupra activității trupei Auăleu? Câte spectacole sunt anulate/amânate?

Ovidiu Mihăiță: Mă raportez un pic diferit la ceea ce fac, mă ocup cu opere mai degrabă decât cu proiecte. Proiectele sunt de domeniul birocraţiei, iar ea omoară arta. Acord aceeaşi importanţă tuturor operelor în care sunt angajat. În primul rând am anulat toate show-urile Auăleu programate încă de dinaintea sistării lor pe cale oficială. Avem show-uri programate până în toamnă la diverse festuri… rămâne de văzut ce se va întâmpla.

R: Ce proiecte majore din care faci parte de anul acestea s-au sistat din cauza virusului?

O.M: Aveam de finalizat două scurtmetraje de animaţie cu WEAREBASCA la care ţin mult, unul cu Şerban Pavlu și unul în care eram singur, ambele în regia lui Ioachim Stroe, nu ştiu ce se va întâmpla cu ele, probabil că se vor amâna. Aveam câteva concerte, festivaluri la care nu voi mai putea merge. Momentan lucrez la textele următoarelor show-uri de la Auăleu, unul pentru copii, unul strict pentru oameni mari și unul pentru cei ce vor veni (să sperăm) în 2021 în Timişoara. Este vorba despre “Sîrmă & Scoci”, “Pohta inimii” și “Grand Hostel Timişoara”.

R: Cum crezi că va afecta noul context comunitatea creativă din Timișoara? Dar la nivel național?

O.M: Comunitatea creativă este foarte mică în Timişoara dar cu siguranţă ea este afectată deja și cel mai probabil va fi afectată în lunile următoare, toţi “independenţii” vor avea de suferit, fotografi, DJ, sunetişti, luminişti, actori, muzicieni, artişti vizuali, cameramani, toți, în afară de cei angajaţi în instituţiile statului. Ceea ce spun eu acum nu e o noutate pentru nimeni, toţi se plâng de dificultăţi și sunt îndreptăţiţi să o facă. Pe de altă parte, muzicienii au timp să facă game, basiştii pot învăţa să fie pe timp cu tobarii, actorii au timp pentru exerciţii de dicţie, balerinele pot lucra la graţie, ş.a.m.d. De abia aştept să consum operele ce vor ieşi din toată tragedia asta. Unii o vor specula cu siguranţă. Nici nu vreau să mă gândesc la titlurile de documentare ce se pregătesc deja. Unii artişti îşi vor prostitua arta iar alţii o vor şlefui.

R: Netflix a anunțat un fond de ajutor de 100 de milioane de dolari pentru cei care rămân fără joburi din industria cinematografiei. Ce măsuri crezi că ar trebui să se ia în țara noastră pentru a susține sectorul creativ în astfel de momente?

O.M: Sectorul creativ, mai ales cel aşa numitul “independent” nu există pe masa de lucru a celor care ne guvernează. Aşa cum foarte rău a spus un mogul al teatrului, noi suntem nişte bieţi şomeri și nimic mai mult. Urât, nu? Marii artişti ai acestei naţii nu au fost angajaţii, nici protejaţii statului, desigur, fac referire strict asupra felului meu de a vedea lucrurile, mă refer la valorile la care mă raportez eu. Enescu, Brâncuşi, Ionescu, toţi au fugit din cauza statului. Statul român nu şi-a protejat artiştii, ci doar protejaţii. Nu sunt în măsură să dau sfaturi, dar nu m-aş bizui prea mult pe dânsul. Pentru mine cel mai bine ar fi ca statul să nu se amestece în treburile noastre. Statul nu mi-a produs nicio satisfacţie, ba dimpotrivă am ieşit împreună cu prietenii mei în stradă să strigăm împotriva statului, cum aş putea să-i cer ceva? Cum să ceri ceva unui muribund?

R: Adunările de orice fel sunt puse pe pauză, iar artiștii au găsit metode inventive și inovative să interacționeze cu publicul, cum ar fi concerte online. Te-ai gândit la astfel de variante pentru această perioadă, poate un spectacol live streaming?

O.M: Am discutat cu colegii mei într-un soi de şedinţă de tip “CEX” varianta live-streamului și am votat în unanimitate că nu, nu vom juca fără un public în sală. Apropierea imediată a spectatorilor în mica noastră sală de spectacole constituie mare parte a apanajului teatral, farmecul și totodată unicitatea sa, întâlnirea pe viu dintre actori și spectatori.”Viul” despre care vorbesc aici este deosebit de important pentru noi. În show-urile noastre actorii vorbesc uneori cu spectatorii, râd împreună, comentează, dezvoltă un soi de complicitate care on-line este imposibilă, este ca și videochatul, poate excita, poate produce orgasme dar este complet lipsit de orice urmă de afecţiune (nu mai spun nimic despre vreun sentiment). În schimb spectacolele înregistrate cu public în sală sunt cu totul altceva, nu am să intru în detalii, pot spune însă că avem o surpriză pentru 27 martie, Ziua Mondială a Teatrului.

R: Crezi că se va merge tot mai mult pe digital și tot mai puțin pe interacțiunea umană, chiar și după această criză creată de virus?

O.M: Eu sunt un om al analogului mai degrabă decît al digitalului și văd cum încet se stinge o lume ţinută artificial în viaţă. Sigur, digitalul câştigă teren și e normal să fie aşa, mama mea are tabletă foloseşte un webcam, însă tăvălugul de tehnologie care s-a abătut asupra artelor de-a lungul istoriei nu a fost întotdeauna fecund, uneori a produs mari dezastre ca mai apoi lucrurile să se redreseze. Apariţia cinematografului a însemnat pustiirea de spectatori a sălilor de teatru, lumea fugea să vadă noutatea. Piscator a introdus video-proiecţia în spectacolul teatral și a împăcat celuloidul cu masca. Teatrul pare o artă vetustă și prăfuită pentru mulţi oameni, iar uneori din păcate au dreptate. Nivelul teatral al ţării este foarte jos, ce aşteptări putem avea de la spectatorii noştri? Noi nu producem cât ar putea ei consuma iar aici nu e vorba doar de consum, e vorba că ar consuma un produs calitativ pe care arareori îl găsesc. În digital găseşti mai tot, dar pentru teatru digitalul este un compromis monstruos de cele mai multe ori, un compromis pe care noi nu ni-l permitem. Acum când toată planeta păstrează distanţa de doi metri (distanţa la care jucăm noi de obicei faţă de spectatori) nouă ne lipseşte apropierea, iar asta nu se poate înlocui cu nimic, niciunde, niciodată.