Vorbim de una din laturile cele mai impredictibile din medicină, medicina de urgență. Povestiți-ne puțin ce implică ea.

Tocmai asta e frumusețea medicinei de urgență. Faptul că este impredictibilă. Asta te face să fii pregătit pentru orice și oricând. Există o anumită categorie de oameni cărora lucrurile astea le plac. Eu cred că cel mai simplu este ca lumea să înțeleagă că medicina de urgență se ocupă nu cu fiecare boală în parte, ci cu urgențele fiecărei specialități. Adică știm să tratăm infarctul de miocard, nu neapărat boala coronariană. Știm să tratăm criza hipertensivă, nu neapărat hipertensiunea ca afecțiune cronică. Știm să tratăm accidentul vascular cerebral în primele ore de la instalare, dar nu ne ocupăm apoi de recuperarea pacientului neurologic. Fiecare dintre specialități are o categorie sau un segment de urgență. Acela este targetul nostru – în primul rând să-l identificăm, apoi să-l și tratăm.

Cât de greu este să lucrezi cu urgențe?

În primul rând trebuie să-ți placă. Pentru că altfel este extrem de complicat să-ți faci treaba așa cum se cuvine. În al doilea rând, nu vorbim neapărat despre un efort fizic, cât mai degrabă de o problemă de robustețe psihică. Presiunea contează mult în oboseala pe care o acumulăm, mai mult decât partea asta de solicitare fizică. Deși nu e ușor să lucrezi o viață întreagă în regim de urgență. Este un lucru pe care noi ni-l asumăm și de asta vă spun că nu e o meserie pe care să o faci pentru bani, ci mai degrabă o vocație pe care o ai pentru a ajuta omul aflat într-o nevoie acută.

Cam ce fel de pacienți ajung pe mâna dumneavoastră?

Aproximativ 95% dintre oameni vin convinși fiind că aici trebuie să se afle, deși nu întotdeauna lucrul ăsta este adevărat. Problema lor ar putea fi câteodată soluționată și de alte segmente ale sistemului de sănătate.

Există un 5% de oameni care vin aici știind că n-au ce să caute în urgență. Vin să-și facă o electrocardiogramă, vin să-și ia o tensiune, să-și determine un INR. Vin știind că locul lor n-ar trebui să fie aici. O parte dintre ei sunt prost îndrumați și ajung în urgență, putându-și rezolva problema asta într-o altă parte, fie în ambulatoriul de specialitate, fie la medicul de familie, fie la centrele de permanență.

Restul, fie că sunt urgențe minore, fie că sunt urgențe majore, până la urmă tot la noi ar trebui să ajungă; intercalarea unui alt loc în care să se adreseze prima dată, nu ar face decât să amâne rezolvarea ă optimă a cazului. Dacă acești pacienți au nevoie de analize sau teste suplimentare, care de exemplu nu pot fi făcute într-un centru de permanență, tot la urgențe ajung. Din păcate, în arhitectura actuală a sistemului de sănătate, aceste lucruri pot fi făcute doar în mediul spitalicesc. Dacă luăm aparținătorii în calcul, personalul unității de primiri urgențe a relaționat anul trecut cu 150-160.000 de oameni.

E mult, e puțin?

Comparativ, e undeva la nivel de 2019. Anul 2023 a însemnat revenirea ca număr de prezentări la nivelul anului 2019. Și, din punct de vedere al numărului absolut, înseamnă de cinci ori, cred, numărul de locuitori al Lugojului.

Dar numărul de medici care deservesc unitatea de primiri urgențe este constant, nu?

Evident. Este un număr constant și nu neapărat îndestulător. Este la limită și lucrul acesta se vede în momentul în care, din diverse motive, cum ar fi din cauza unei boli, iese cineva neprogramat din graficul de muncă. E rău. E rău pentru că situația e precum cazul unui rulment în care îți pocnește o bilă și se redistribuie aceeași forță pe bilele rămase. Și întotdeauna se va mai găsi o bilă care va pocni și până la urmă rulmentul se gripează. Nu vreau să fiu pesimist.

În principiu eu sunt, de fond, o persoană optimistă și gândesc pozitiv și încerc să găsesc soluții, dar e clar că numărul este insuficient mai ales pentru astfel de situații. Nu punem în discuție apariția vreunui eveniment deosebit care să presupună să mobilizăm resursa umană către alte puncte. Eu știu, prăbușiri de clădiri, accidente feroviare majore, dezastre naturale, conflicte care pot lovi oricând. Tot timpul trebuie avute în vedere și lucrurile astea, iar folosirea resursei umane pe care o ai la dispoziție în condiții de liniște presupune și un training a oamenilor. Nu poți să iei un om nepregătit, care n-a văzut până acum un accident, și să-l trimiți la două trenuri care tocmai s-au ciocnit.

Una este ceea ce înveți în teorie și altceva este activitatea nemijlocită acolo unde se întâmplă un dezastru. Trebuie să fie oameni obișnuiți să colaboreze în echipă, să știe să colaboreze cu celelalte structuri care sunt implicate în asistența de urgență, nu neapărat în asistența medicală de urgență. Aici discut și de pompieri, de poliție și jandarmerie, pentru că, în astfel de situații, colaborezi cu toată lumea și trebuie să știi ce să faci; bâlbâielile și lipsa de decizie produc mai mult rău decât o decizie proastă.

Vreau să vorbim despre o temă des întâlnită. De ce este mereu aglomerat urgențe și când știm că trebuie să venim la urgențe?

Practic, orice afecțiune acută poate reprezenta motivul venirii într-o structură de primiri urgențe. Aici ține, mai degrabă, de cultura medicală a fiecăruia dintre noi și de cultura medicală în populația generală. Poate că ar fi benefică introducerea unei materii de educație pentru sănătate, lucru care se tot vehiculează. Nu există o rețetă universală, nu există soluții fabuloase pentru că soluții s-au tot încercat și nu numai la noi. Aglomerarea structurilor de primiri urgențe este o realitate peste tot în lume. Întotdeauna oamenii se vor duce acolo unde vor obține cel mai repede și de o calitate cât mai bună un lucru pe care și-l doresc.Și aici își doresc sănătate.

Aplicarea oricăror filtre administrative, din păcate, s-a dovedit falimentară în toate sistemele care au încercat lucrul ăsta. De aceea, soluția pentru supraaglomerarea unităților de primiri urgențe nu este aceea de a pune tot felul de bariere administrative în calea accesului omului la sănătate, ci oferirea unei alternative reale. Poate că niște centre de diagnostic și tratament, disponibile mai ales în zonele defavorizate, ar degreva unitățile spitalicești mai mari.

Timișoara e un caz fericit. Avem trei spitale de urgență. Pe lângă Spitalul Județean, mai există cel Municipal și Spitalul Militar. Sunt și multe centre de permanență. Și județul Timiș este, în general, bine acoperit din punctul ăsta de vedere.

Dar sunt alte regiuni din țară prost acoperite. Trebuie să existe până la urmă o soluție pentru toți oamenii ăștia care se îmbolnăvesc și care au același drept la sănătate, fie că locuiesc la Moldova Nouă, fie că locuiesc la Lugoj, fie că locuiesc vizavi de Spitalul Județean din Timișoara. După cum nu putem nici să-i discriminăm negativ pe cei care locuiesc vizavi de Spitalul Județean din Timișoara și nu îi putem trimite acasă, doar pentru că stau aproape și le este mai ușor să revină.

Vedeți cât de complicată e soluționarea problemei ăsteia, a momentului în care te prezinți sau a patologiei cu care te prezinți într-o structură de primiri urgențe? Noi avem rugămintea ca oamenii să aibă răbdare. Există un sistem de triaj care prioritizează alocarea de resurse. Și resurse nu înseamnă personal neapărat, înseamnă și locuri, o targă pe care să-l poți întinde și să-l poți examina, înseamnă accesul la platforma de imagistică a spitalului, înseamnă accesul la rezultatele laboratorului Spitalului Județean. Toate lucrurile acestea cumulate determină o creștere a timpului de așteptare. În plus, față de toate acestea, clădirea Spitalului Județean nu e făcută din cauciuc și nu este extensibilă să poată interna un număr nelimitat de pacienți.

Ce patologii se întâlnesc cel mai des la UPU?

Dacă discutăm de tot anul, patologiile sunt cam aceleași și ponderea lor nu s-a schimbat în decursul timpului. Într-adevăr, patologiile depind de sezon. Infecțiile respiratorii care agravează patologiile deja existente ne aduc un plus de pacienți în perioada octombrie-martie. În perioada în care mobilitatea populației este foarte mare, cum ar fi în weekenduri și vacanțe, avem patologii datorate accidentelor rutiere. Avem cazuri legate de muncile agricole. Dar suma pacienților este, de regulă, o constantă – undeva în jur de 200 de pacienți la 24 de ore.

Dacă ar fi o chestiune pe care ați dori să o transmiteți oamenilor, educativ vorbind, care ar fi?

Să fie convinși că noi chiar încercăm să ne facem treaba și că noi chiar încercăm să facem și o prioritizare a cazurilor foarte grave și să înțeleagă că, până la urmă, și noi suntem oameni. Contrar părerii generale și doctorii sunt oameni. Nu sunt roboței, au și problemele personale. Trebuie să fim empatici unii cu alții.