Cum parcurgeți procesul curativ al pacientului pediatric? E mai colaborativ cu personalul medical?

Aici, răspunsul este direct: da. Complianța la tratament a copilului este studiată mult în ultimul timp. Dar există aspecte care nu sunt foarte benefice. Sunt ușor critic astăzi pentru că eu consider că acestea sunt elementele ce trebuie reținute, anume că firmele își doresc foarte mult să păcălească copilul – firmele nu pomenesc de gust acru sau pipărat, ci te fentează cu niște gusturi sintetizate de căpșunică, portocală sau zmeurică. În momentul acela, copilul sigur că își dorește să ia acele medicamente. Acum vorbește «toxicologul frustrat», și asta pentru că am avut numeroase intoxicații apărute la copiii care au luat suspensii – adică siropuri, cum le spunem noi în mod clasic – în exces, tocmai pentru că aveau un gust foarte bun. Când copilul găsește flaconul pe jos sau oriunde la îndemână, iar suspensia are gust bun, logic că o dă peste cap și, sigur, se poate intoxica.

De aici avem două mesaje: unul ar fi să înțelegem că această complianță despre care vorbim ține de gust, mai ales la vârstă mică, altul ar fi că părinții trebuie să ferească copilul de acces la flaconul de medicamente care au un gust bun.

Nu vreau să folosesc denumiri comerciale, dar există tot felul de ursuleți sau alte animăluțe gelatinoase, cu gust bun, care conțin felurite ingrediente. De exemplu, am avut un caz cu un copil care a mâncat tot borcanul de astfel de animăluțe.

Faptul că acum există gusturi artificial create ca să atragă și să mențină tratamentul constant al unui copil nu înseamnă că noi ca părinți trebuie să le spunem copiilor că iau «bombonele», «siropele», «suculețe» sau să folosim alte diminutive de genul acesta. Nu! Medicamentul e medicament. Copilul trebuie să știe că e medicament, să respecte că flaconul este închis, să știe că nu are voie să pună mâna pe el, să știe că trebuie să respecte locul în care l-a pus mama sau tata. Altfel ne năpădesc intoxicațiile, care uneori nu sunt foarte ușor de evitat.

Intoxicația cu paracetamol este extrem de gravă. Există câteva zeci de produse-suspensie legate de paracetamol. Există preparate cu fier, dar care acum au tot felul de gusturi bune.

Cum pot părinții să gestioneze mai bine aceste aspecte?

Față de copil trebuie să îți asumi poziția parentală, să îi spui: «te tratezi pentru că asta îți va face bine»; copilului trebuie să i se fixeze în cap că sunt niște oameni care se numesc «doctori» și care le vor binele, care vor să îi vindece. Pe lângă asta, mai sunt acei părinți – care probabil așa au învățat și ei de la părinții lor – care le spun copiilor «te duci la doctor și îți face injecție». Atunci, sigur, copilul își dezvoltă din asta o teamă nejustificată, indusă de părintele incapabil să își educe copilul într-un mod franc, cinstit și deschis, incapabil să îi prezinte lumea așa cum e, crezând că cel mic este prostuț și trebuie mințit.

Atunci, din toate aceste preconcepții, și cum ne văd îmbrăcați în alb și cu câte un accesoriu-două legate de spital, normal, unii copii ne resping. Asta e o anumită parte a populației, limita analfabetismului funcțional fiind foarte largă la noi. Pe de cealaltă parte sunt și oameni normali, care ne ascultă și care urmează sfaturile noastre.

Din păcate – și acum revin asupra subiectului – nu medicii curanți trebuie să facă asta. Sunt anumiți angajați ai statului român care trebuie să se îngrijească de educarea populației și, bineînțeles, de informarea corectă. Acele părți trebuie accesate dacă vrem să le reproșăm ceva, și nu neapărat părintelui neinformat sau destul de ocupat.

Revenind la întrebarea inițială, complianța la tratament a copilului este mai bună decât cea a adultului, conform marilor studii internaționale. Adultul este încăpățânat și își închipuie că el le știe pe toate. Adultul este cel care renunță la tratament și nu copilul. Noi, ca pediatri, putem fi bucuroși. Copilul este compliant, ascultător și, dacă știi să-i explici cât să înțeleagă lucrurile, copilul face treaba.

De obicei, interferența părinților sau a bunicilor creează probleme. Copilul este întotdeauna nevinovat. Vă dau un exemplu. În medicină, lingurița are 5 ml – așa o codăm noi. Acum, lingurile din casă diferă, au diverse volume, ca să spun așa. Poți avea surprize la dozaj. De aceea, firmele au început acum să facă un fel de dispozitive care să fie constante și pe care să le avem în casă când trebuie să dozăm medicamentele. Lingura sau lingurița sunt unități subiective – una e pentru francezul care își pune o linguriță de zahăr în cafea, alta este pentru bunica șvăboaică care ține lingurile de supă lângă cele de cafea – din cauza neatenției pot apărea erori de dozaj.

În aceste aproape trei decenii de practică medicală pediatrică, cum s-a schimbat lumea tratării pacientului pediatric? Au apărut medicamente noi, au apărut metode noi de tratament, aparate care îi ajută?

Terapia s-a schimbat enorm. A apărut o variantă pe care nici nu o credeam, care se numește terapie biologică. Aici fac din nou o paranteză – tot criticăm faptul că fondurile pentru sănătate sunt insuficiente, dar creșterea fondurilor, indiferent de ce guvern a fost, a fost substanțială în România. Cine vrea să se uite pe date, se vede foarte clar. Sigur că bugetul pe sănătate și educație este insuficient raportat la țările bogate din Uniunea Europeană, dar creșterea la noi în țară a fost constantă.

Revin la ceea ce ziceam, la terapia biologică. Vorbim de medicații foarte scumpe, dar pe care și spitalul nostru și programele naționale ale Ministerului Sănătății ne fac să le avem și chiar le încurajăm în a fi administrate. Acoperă foarte multe boli, de la cele hemato-oncologice până la cele digestive, de la cele reumatice până la cele dermatologice. Deci da, profilul terapiei din ultimii ani s-a îmbunătățit masiv și în România. Există și structuri ale ministerului, unele chiar înființate de entuziaști timișeni, printre care mă număr și eu, cum e Comitetul Național Pentru Boli Rare, unde profesoara Maria Puiu, eu și alții, Adela Chiriță – și ea ajunsă profesor între timp la noi la facultate – am activat ca secretari, ca membri, ca vicepreședinți și bineînțeles, am dus înainte terapiile astea.

Două dintre moleculele noi le-am înregistrat chiar anul trecut în nefrologia pediatrică la nivel de țară și am făcut terapii în rând cu vremurile. Nu mai vorbim de roboți chirurgicali, acum îl avem deja pe al doilea aici, în spital. Iar la Spitalul Județean, pentru adulți, numai când mă gândesc la tehnicile neinvazive, la tot ce înseamnă tromboliza făcută performant de colegii mei, la performanța unor medicamente legate de diabet, nici nu știu unde să mă duc cu gândurile.

Nu suntem la nivelul Germaniei sau Franței, pentru că în general nu ne putem compara cu ele. Așa suntem noi ca popor periferic european, cu valorile noastre și cu tuneluri dacice, dar mai împiedicați decât ceilalți, mai puțin cultivați și mai puțin iubitori de teatru, de cultură, de carte. Nu mă refer acum la peisajul timișorean, unde stăm foarte bine comparativ cu alte zone din țară. Mă uitam pe o statistică de vânzare de carte. Este aproape jignitor cât de puțină carte se vinde în anumite locuri din țară, în care pur și simplu nu mai există librării. Dar, pe scurt, răspunsul este: avem transformări uluitoare în ultimii ani.

Pe aceeași temă:

Pacientul pediatric, „cel mai frumos pacient”. Discuție cu medicul Mihai Gafencu (I)