Întrebarea aceasta şi-o pun mii de turişti care vizitează Mânăstirea Humorului.
Biserica mânăstirii s-a clădit din piatră de râu „legată” cu mortar de var şi nisip. În 1532, când s-a terminat construcţia, s-a dat prima tencuială. Pentru ca slujbele să se poată ţine într-o biserică „înfrumuseţată”, tencuiala gri a fost zugrăvită repede cu pătrăţele mici, roşu stins şi alb, imitaţie de pietre şi cărămidă. Apoi au venit meşterii zugravi, ale căror picturi rezistă şi azi. Au dat o nouă tencuială din var (obţinut din piatră de calcar stinsă) amestecată cu câlţi.
Longevitatea picturilor a atârnat de meşteşugul zugravilor de a pune culorile pe această tencuială. Sfinţii trebuiau pictaţi când zidul era încă umezit; dar nici prea tare, nici prea puţin. Dacă ar fi zăbovit cu pictura până se usca tencuiala, culorile s-ar fi transformat demult în praf. Aşa că meşterii îşi împărţeau zidurile bisericii în suprafeţe mici, cât să le termine într-o singură zi, iar pictura pornea întotdeauna de sus spre temelie. Pentru ca ochiul să nu perceapă vreo linie înnădită sau vreo diferenţă de nuanţă, bucăţica de o zi – giornato, cum i se spune acum în termeni de specialitate – reprezenta o scenă biblică despărţită de celelalte prin linii.
Lucrul era împărţit pe „specializări”. Mai întîi se schiţa conturul desenului cu negru sau ocru. Apoi se acopereau suprafeţe mari cu tonuri de culoare preparate înainte. Abia la sfârşit venea meşterul care migălea detaliile veşmintelor, ochilor, mâinilor şi aşeza luminile şi umbrele. Albul era ultima culoare. Era folosită mult de meşter, pentru a da impresia de lumină căzută pe chipuri sau veşminte. Rămas şi acum strălucitor, albul de atunci se prepara din brânză. Se lua brânza de vaci, după ce se scotea toată smântâna din lapte şi se amesteca cu pulbere de var. Deşi amândouă ingredientele erau solide, din amestecul lor reieşea un lichid – caseinatul de calciu, cum se numeşte acum. După ce se aplicau culorile, apa ieşea din tencuială şi forma o crustă a cărei menire a fost protejarea picturii.
O avere, pentru albastrul azurit
Secretul albului şi al celorlalte culori naturale folosite la zugrăvirea bisericii a fost desluşit uşor. Albastrul însă, celebrul „albastru de Voroneţ”, cum i se zice, a dat serios de furcă specialiştilor. „Denumirea lui este albastru azurit, iar culoarea nu se întâlneşte doar la Voroneţ, ci şi la alte mânăstiri din Moldova ridicate în aceeaşi perioadă. Şi la Mânăstirea Humorului s-a folosit aceeaşi substanţă. Mulţi turişti sunt convinşi că la Voroneţ este vorba de altceva, pentru că nuanţa este mai deschisă, mai vie. Este posibil să fie doar o părere, având în vedere că la Voroneţ predomină albastrul, iar la Humor roşul, sau este posibil să fie într-adevăr vorba de o altă nuanţă datorată faptului că meşterul de la Voroneţ a aplicat vopseaua pe tencuiala mai umedă decât la Humor”, spune Maria Dumbrăviceanu, restaurator specialist.
Oricum ar fi, compoziţia culorii a rămas un mister până s-au făcut teste minuţioase de laborator. Acum se ştie că la baza albastrului a stat azuritul. Piatra se fărâmiţa până ajungea praf şi devenea vopsea prin amestec cu o substanţă organică ce nu a fost încă identificată. „Orice test îţi arată compuşii chimici de bază. Cum au fost ei legaţi iniţial, mai ales într-o substanţă organică, este greu de aflat”. Azuritul nu se găseşte nativ în România şi, având în vedere suprafaţa mare pictată cu albastru, ridicarea bisericii a costat probabil o avere.
O lună, ca să „cureţi” un sfânt
Zugrăvirea bisercii Mânăstirii Humor s-a încheiat în 1535 şi, de atunci, pictura n-a avut parte de nici un soi de îngrijiri. Doar streaşina a mai ferit zugrăveala din exterior de ploaie. Şi totuşi, după 450 de ierni geroase, şi de veri toride, chipurile sfinţilor se pot distinge.
Primul proiect de restaurare a fost schiţat cu 25 de ani în urmă. A venit atunci o comisie de specialişti italieni şi francezi care au întocmit de metodologire de consolidare a picturii exterioare. Astăzi, biserica mânăstiri este încă plină de schele. Se curăţă pictura în interior, dar procesul este foarte lent.
Nu se lucrează decât vara, iar ca să ştergi praful, fumul şi mizeria adunate de sute de ani pe un sfânt, de plidă, poate să dureze şi o lună. Mai rău, în unele locuri timpul a prefăcut stratul de vopsea într-un praf care abia se mai ţine de tencuială. În alte părţi, în special cele din jurul uşilor, mâinile credincioşilor sprijinite de zid au făcut ca mizeria amestecată cu grăsimea palmei să intre în pictură.
Nesimţiţi de la 1850
Şi, peste toate acestea, restauratorii trebuie să se „lupte” şi cu urmele lăsate de turişti nesimţiţi. Se pare că moda de a-ţi lăsa numele pe unde treci nu este nouă. Nişte scrijelituri pe poalele veşmintelor unor sfinţi din pronaos, datează din 1850. După ce se va termina curăţarea, se va trece la reintegrarea picturii: estomparea micilor goluri de unde vopseaua originală s-a desprins. Procedeul, atât al curăţirii, cât şi al reintegrării, este costisitor. Se fac întâi probe pentru a fi identificate cele mai potrivite produse.
„Trebuie folosite substanţe compatibile cu cele originale. Altfel rişti să ai reacţii chimice care pot distruge pictura mai rău decât timpul. În plus, produsele trebuie să fie reversibile, trebuie să poată fi îndepărtate uşor”, explică Maria Dumbrăviceanu. Timpul în care se va finaliza restaurarea începută acum 25 de ani nu poate fi estimat. Depinde în primul rând de fondurile alocat de Ministerul Culturii. Oricum, restauratorii din echipa Mariei Dumbrăviceanu nu se aşteaptă să se îmbogăţească din meşteşugul lor. „Este o meserie de lux. Ar fi bine să ai şi alte venituri dacă o alegi”, spune Maria.
Sursa: Gândul.info
Citiți principiile noastre de moderare aici!