Dacă nu facem nimic Calea ferată în România este fie de domeniul trecutului, un trecut glorios cunoscut şi recunoscut pe plan internaţional, un catalizator al dezvoltării României moderne a sfârşitului de secol XIX şi începutului de secol XX, fie un element primordial al unui viitor de succes, pe care trebuie să-l pregătim azi. Suntem ţara europeană cu o istorie glorioasă a cailor ferate încă din secolul al XIX-lea, cu o instituţie CFR fondată în 1880, şi prima linie de cale ferată de pe teritoriul României deschisă în 1854, cu o lungime de 62,5 km, cu o reţea feroviara care ne plasa pe locul şapte în Europa, astăzi într-un declin evident şi iremediabil şi un viitor incert , fără perspective şi speranţe. În 2017 erau în funcțiune 10.628 km de căi ferate, din care 2.917 km de căi duble și 4.031 km de linii electrificate, deservite de 917 stații.

Trenul nu mai este de mult o variantă fericită pentru români. În ultima vreme, s-au dezvoltat o serie de mijloace de transport alternative care au acoperit din supremaţia CFR-ului, cel puţin pe unele trasee. Cursele de autobuze acoperă o mare reţea, multă lume are maşini personale, iar călătoria cu avionul a devenit mult mai eficientă.

Reducerea numărului de călători pe calea ferată are la bază şi condiţiile tot mai proaste din trenuri şi din gări, dublate de preţurile biletelor, în continuă creştere. Cu toate acestea, nimeni nu pare a fi interesat de îmbunătăţirea condiţiilor de călătorie, astfel încât pasagerii să fie mulţumiţi. Întâlnim, în continuare, aceeaşi mizerie în vagoane, acelealşi toalete mizerabile și pline de bacterii, iar căldura e insuportabilă în timpul zilelor de vară. Aerul condiţionat este mai tot timpul defect, deşi pasagerii se plâng în permanenţă în legătură cu condiţiile inumane din compartimente. În aceste condiţii, nu e de mirare că numărul călătorilor este în continuă scădere şi că nemulţumirile se ţin lanţ. Un singur lucru s-a schimbat, gratuităţile acordate studenţilor. De voie,de nevoie, zeci de mii de studenți aleg călătoria cu trenul chiar dacă nu e cea mai plăcută.

Trenule, maşină mică!

Orice călător se aşteaptă ca în tren, spre deosebire de autoturism, să aibă mai mult spaţiu la dispoziţie. Nu este cazul însă să aveţi astfel de aşteptări. Lăsând la o parte aspectul foarte prost al dispunerii scaunelor, este de spus că spaţiul pus la dispoziţia fiecărui călător este minuscul. Practic, dacă stau faţă în faţă doi oameni cu o înălțime ceva mai generoasă, nu au loc unul de genunchii celuilalt. Iar dacă ai ghinionul să nimereşti pe un loc la geam este şi mai grav. Vagonul are în partea jos un soi de bordură care ocupă jumătate din lăţimea scaunului. Mai exact, nu ai loc decât de un picior, deci pe celălalt fie îl urci pe bordura înaltă de 30 de centimetri , fie „negociezi” cu vecinul dinspre culoar să-şi dea picioare un pic mai încolo, ca să poţi „să exişti” şi tu.

Ce-am avut și ce-am pierdut

Și când credeai că nu poate fi nimic mai rău, iată că a fost anunțată „o mică” întârziere la care nu te așteptai. Surpriză!!! Asta înseamnă ca s-au mai adăugat câteva zeci de minute pe care trebuie să le petreci în tren, de parcă nu erau de ajuns orele pe care deja le petrecusei alături de condițiile „super bune”. În România trenurile de călători (nu mai vorbim de trenurile de marfă) au în medie întârzieri de 12.500 de minute în fiecare zi. În ultimele şase luni, trenurile au avut întârzieri de peste 1,6 milioane de minute, adică au avut întârzieri cumulate de 3 ani. Cui îi place să i se fure viaţa? Trei ani în şase luni furaţi din viaţă românilor. Pentru a mia oară oamenii pierd ore preţíoase faţă de durata normală a cursei. Cauza principală? Infrastructura foarte proastă din România, ori din cauza mai multor motive pentru care nu se sesizează nimeni, cum ar fi , ruperea unui pod, deraierea altui tren, condițiile meteo proaste …

Starea căilor ferate Române și în primul rând a infrastructurii, de calitatea căreia depinde, în mare măsură, calitatea serviciilor oferite pasagerilor, s-a prăbușit în mod dramatic, ca urmare unei politici greșite dusă in ultimii 30 de ani. Au fost neglijate investițiile în infrastructură, ceea ce a determinat, din motive de siguranță, reducerea permanentă a vitezei de circulație maximă admisă, respectiv creșterea duratei de parcurs, scăzând astfel atractivitatea sistemului. Ca urmare, călătorii au migrat spre transportul rutier mai rapid, chiar dacă și confortul din microbuze lasă de dorit iar riscurile de accidente sunt mult mai mari. Lipsa călătorilor a determinat reducerea numarului de trenuri.

„Cugireana”, cândva cel mai lung tren din Europa, ducea zilnic 10.000 de navetişti. Acum este scos din circulaţie. Povestea tristă a trenului de care îşi amintesc aproape toţi cei care locuiesc în Cugir, județul Alba, arată radiografia decăderii Căilor Ferate Române, deoarece garnitura va fi anulată, ca o ironie a sorţii, din cauza numărului redus de călători. “Cugireana” face legătura între Teiuş şi Cugir, iar în vremurile sale de glorie aducea în oraş între 7.000 şi 10.000 de navetişti zilnic.

Cei mai nefericiți sunt, însă, aceia care după un drum lung și o posibilă întârziere sunt nevoiți să schimbe trenul pentru a ajunge la destinație. Iar în cele mai multe cazuri aștepți ore bune până sosește trenul respectiv. Nu timpul ar fi cea mai rea parte din toată această poveste, ci gările în care poposesc călătorii. Stațiile sunt în continuare aspru criticate de către călători, din mai multe motive. Având în vedere anotimpul rece, cele mai multe nemulţumiri sunt legate de lipsa încălzirii în incinta clădirii, şi implicit în sala de aşteptare, însă nici vara nu te poți ascunde la umbră acolo, pentru că e mult mai rău decât afară. În continuare, curăţenia din perimetrul gării lasă de dorit.

Întrebări fără răspuns

Şi atunci de unde această neglijarea în continuare a caii ferate? De ce am ajuns în această situaţie dilematică, fără răspunsuri? Care este vina şi răspunderea cetăţenilor români? Nu sunt ei buni cetăţeni, nu sunt la fel de buni cetăţeni ca ceilalţi cetăţeni europeni? De ce nu pot avea aceleaşi drepturi ca ceilalţi europeni când îşi îndeplinesc obligaţiile ca toţi ceilalţi cetăţeni? Cine ne tratează ca pe nişte cetăţeni de “mâna a doua”? Nu cumva propriul nostru guvern? Ce au făcut autorităţile în toată această perioadă, ce au făcut responsabilii din Ministerul Transporturilor din 1990 până azi? Cine îşi asumă răspundere şi vina?