Cuplu de workaholici

Ce am eu in comun cu iubitul meu? Muncim intre 12 si 20 de ore pe zi. Din acest motiv avem o legatura practic indestructibila: cine altcineva ne-ar mai suporta?
Ne-am cunoscut la o petrecere de Revelion – singurul moment din an in care niciun workaholic nu munceste – pentru ca nu are cu cine sau pentru cine. Una din primele intrebari a fost unde si cat muncesti. Ne-am impartasit frustrarile legate de lipsa de timp, dorul de plimbari prin parc, weekenduri petrecute in afara peretilor biroului. Eram suflete pereche… La inceput radeam cu lacrimi cand ne gandeam cat de norocosi suntem ca ne-am intalnit, ca ne intelegem, ca ne ajutam reciproc si ca practic niciunul nu avea alta sansa sa isi gasesca jumatatea daca nu intalnea un alt obsedat de munca.
Ne-am mutat impreuna dupa doua luni. Cum altfel am fi reusit sa ne vedem? Ne intalnim seara, la colt de pat si ne trantim rupti de oboseala pe jumatati bine delimitate. Si asta a fost bine la inceput.
Plus ca intr-o prima faza eram atat de indragostiti incat induram sa ne intorcem acasa imediat dupa programul de lucru. Rezultatele erau vizibile fiindca un workaholic isi ia intotdeauna mai multe atributii decat poate rezolva in 8 ore. In fine, am rezistat cateva saptamani bune si apoi, incetul cu incetul am inceput amandoi sa ne bucuram cand celalalt suna si anunta ca ramane peste program (“Slava Domnului, asa pot sa mai rezolv si eu din treburi!”).
Stam deja de doi ani impreuna. Nu ne casatorim deocamdata, desi avem de gand amandoi – cand sa mai pui la cale si o nunta? Ne intalnim seara in pat si dimineata aruncam un “te iubesc” in timp ce ne spalam pe dinti. Vorbim la telefon si ne trimitem listele de cumparaturi prin mail. Suna caraghios si pare amuzant… daca o faci o data, dar nu in fiecare zi!
Ne dorim amandoi copii. Dar cand sa-i faci si cand sa-i cresti? Din punct de vedere financiar ne permitem, dar perspectiva de a-mi lua concediu pre si post natal ma oripileaza. Plus ca apoi copilul i-ar spune “mama” bonei si nici aceasta perspectiva nu-mi surade. Imi doresc (si stiu ca si el imi impartaseste credinta) o viata normala. Dar dependenta de munca se comporta ca orice alta dependenta – de tigari, alcool, samd. Nu poti sa te lasi! Si chiar daca unul din noi ar reusi, e foarte putin probabil ca si celalalt i-ar urma exemplul.
M-am gandit sa merg la un psiholog. Dar cand? Vreau o viata, vreau sa ma marit, vreau copii. Dar am atat de multe responsabilitati si sunt atat de dependenta de senzatia de implinire profesionala, incat nu pot renunta! Si nu pot sa nu ma gandesc: daca nu ne-ar lega dependenta de munca, oare am mai fi un cuplu indestructibil? Oare ne potrivim cu adevarat? Daca am petrece mai mult timp impreuna, ne-ar fi dor unul de celalalt?
Sursa: Garbo