1 mai muncitoresc

Chiar şi copiii anilor 70-80 – decreţeii – îşi mai aduc aminte defilările, discursurile patriotice şi fastul ceremoniilor organizate de Ceauşescu înainte de 1989. Contrar aparenţelor menţinute în anii epocii de aur, Ziua Muncii nu era o sărbătoare inventată de comunişti: în statele capitaliste, 1 Mai se celebra cu acelaşi sârg şi, de fapt, scânteia primului 1 Mai s-a aprins chiar în Statele Unite ale Americii. La Chicago, în 1886, s-au ridicat glasurile revoluţiei industriale. Muncitorii au agitat pumnul pentru ziua de muncă de opt ore. Din grevă în grevă, primul protest s-a propagat şi a explodat într-o adevărată răscoală pe străzile din Chicago.

Reducerea normei orare zilnice de lucru a fost adusă pentru prima oară în discuţie de breasla tâmplarilor din Noua Zeelandă, în 1840. 16 ani mai târziu, la 21 aprilie 1856, constructorii din zona Melbourne, Australia, au oprit lucrul şi au mărşăluit pentru a obţine aceleaşi drepturi la ziua cu opt ore de muncă, opt de recreere, opt de somn. Acţiunea lor de protest a fost un succes, iar australienii au intrat în istorie ca primul grup organizat care a obţinut acest drept, fără a li se reduce salariile. Data de 1 mai apare pentru prima dată în 1884, la întrunirea Federaţiei Sindicatelor din Statele Unite şi Canadei (precursoarea Federaţiei Americane a Muncii). Uniunea Dulgherilor şi Tâmplarilor a iniţiat introducerea unei rezoluţii care stipula ca: „Opt ore să constituie ziua legală de muncă de la, şi după 1 mai 1886”, sugerându-se organizaţiilor muncitoreşti respectarea acesteia; revendicările pomeneau şi de o lege a repausului duminical.

Nu le-a fost simplu muncitorilor americani să se înfrunte cu patronii lor, mulţi dintre liderii sindicali având de suferit. Prin presiuni de stradă, mai rar benevol, proprietarii întreprinderilor au onorat cererile salariaţilor, în mare parte. În centrul industrial Chicago, unii patroni au refuzat revendicările muncitorilor, iar aceştia au anunţat grevă generală pentru data de 1 Mai 1886, aşa cum se stabilise cu doi ani înainte.

La data fixată, sute de mii de muncitori au manifestat în SUA, iar la Chicago au fost cei mai mulţi: 90.000 de manifestanţi, din care 40.000 de grevişti. Primele efecte pozitive au apărut curând. Pe teritoriul american, 35.000 de muncitori au câştigat dreptul la ziua de muncă de opt ore. DIn păcate, lupta nu s-a încheiat aici. Trei zile mai târziu, în piaţa Haymarket din Chicago se adunaseră peste 65.000 de protestatari. Moartea a şapte poliţişti şi a unor protestatari (din cauza unei bombe plasate de persoane neidentificate) a înfierbântat forţele de ordine, iar represaliile au fost necruţătoare. Opt lideri de sindicate au fost vânaţi în justiţie şi condamnaţi la ani grei de închisoare sau moartea prin spânzurătoare. O adevărată vânătoare de vrăjitoare, finalizată, şapte ani mai târziu, cu exonerarea liderilor condamnaţi.

În 1888, Federaţia Americană a Muncii a stabilit ca data de 1 mai 1890 să aducă din nou la manifestaţii şi greve suflarea muncitoarească. În 1889, Congresul Internaţionalei Socialiste a decretat la Paris 1 Mai ca fiind Ziua Internaţională a Muncii, în memoria victimelor grevei generale din Chicago. Demonstraţiile au avut loc la data stabilită, în SUA, Europa, dar şi în Chile, Peru sau Cuba. Pentru a se dezice de socialişti, Federaţia Americană a Muncii s-a dezis curând de data de 1 Mai, fixând cu ajutorul Congresului o nouă sărbătoare legală în calendar – Labour Day – în prima luni din septembrie. Până în 1904, Internaţionala a continuat să cheme sindicaliştii şi socialiştii în lupta pentru stabilirea prin lege a zilei de muncă de opt ore, cererile de clasă ale proletariatului şi pentru pace universală…

La origine, o sărbătoare păgână

La 1 Mai, românii sărbătoresc de fapt „Armindenul”, simbol al vegetaţiei care protejează recoltele şi animalele. În tradiţia populara, acestei zile i se mai spune si „ziua pelinului” sau „ziua beţivilor” şi semnifica de fapt o sărbătoare de „an nou” sau „începător al verii”. „Armindenii” sunt şi ramurile verzi sau pomii întregi, nelipsiţi la „zi întâi de mai”, de aceea etnografii consideră că este ziua este dedicată vegetaţiei şi zeului protector al vitelor, cailor, holdelor, livezilor şi viilor. Obiceiul caracteristic este împodobirea porţilor, caselor, intrărilor în adăposturile vitelor şi în alte anexe gospodăreşti cu ramuri verzi, întru alungarea spiritelor malefice, dar şi ca fertilizator. Armindenul este de fapt o ramură verde sau un pom curăţat de crengi până aproape de vârf şi împodobit cu flori şi spice de grâu, simbolizând vechiul zeu al vegetaţiei. Se serbează pentru rodul pământului, ca să nu bată grindina, împotriva dăunatorilor, pentru sănătatea vitelor, vinul bun şi oamenii sănătoşi.

Obiceiurile precreştine de 1 Mai existau şi la triburile germanice, care sărbătoreau „Beltane”, jumătatea de primăvara a timpului dintre un echinocţiu şi un solstiţiu şi reprezenta începutul unui nou anotimp. De asemenea, pe 1 Mai este „Valpurgisnacht”, un summit al vrăjitoarelor, unde se face „schimb de experienţă”, se dansează în jurul focului şi se fac „întreceri pe mătură”.

Made in Romania

Sărbătoarea a fost preluată şi în România în 1890, însă numai de cercurile intelectuale socialiste, evenimentul reducându-se la întâlniri destul de sărace. Nici nu este de mirare, în condiţiile în care mişcarea muncitorească era slab dezvoltată: majoritatea populaţiei era formată din ţărani. După unirea din 1918, numărul lucrătorilor industriali a mai crescut, dar evenimentele au rămas restrânse pentru ziua de 1 Mai. După scoaterea Partidului comunist în afara legii, în 1924, organizaţiile profesionale s-au scindat, prin apariţia Sindicatelor Unitare, apropiate Cominternului. Mesajul lor era radical, încurajându-i pe muncitori să privească ziua de 1 Mai ca una a „luptei contra asupririi”, şi nu o sărbătoare. „Ziua de 1 Mai nu este şi nu trebuie să fie o zi de sărbătoare, aşa cum este orice zi de sărbătoare burgheză, ci o zi de luptă, aşa cum ea a fost de la începuturile ei. La luptă, nu la odihnă, vă cheamă ziua de 1 Mai. Muncitorimea din România va face în acelaşi timp ca revendicările ei, ca protestul ei, să fie auzite de clasa stăpânitoare”, suna manifestul Sindicatelor Unitare. România nu a cunoscut însă „tulburări muncitoreşti” importante.

După 23 august 1944. Dacă în statele capitaliste 1 Mai era un motiv de bucurie, dincolo de cortina de fier, situaţia era cu totul alta: manifestaţii uriaşe, lozinci, paradă, steaguri, uniforme, luni întregi de repetiţii de dansuri şi cântece patriotice, şi mărşăluit pe stadioane cu pancarte cu figurile conducătorilor iubiţi. Liderii comunişti erau omagiaţi ca şi când ei ar fi obţinut, prin sacrificii, toate avantajele pentru muncitorime. În 1945, Guvernul Groza a organizat „Primul 1 Mai liber”, iar muncitorii nu au lucrat în ziua respectivă. Au fost inaugurate şi „întrecerile socialiste”, lucrătorii din industria aeronautică raportând că „sărbătoresc prin muncă”. A fost organizată o mare manifestaţie şi o paradă în Piaţa Victoriei, iar Gheorghe Gheorghiu-Dej a ţinut un discurs, transmis la radio. În 1948, au fost scoşi la defilare muncitorii de pe „şantierele naţionale” Bumbeşti-Livezeni, Agnita-Botorca, Salva-Vişeu, Ceanu Mare-Cluj, când au apărut şi sinistrele lozinci ce au dăinuit peste ani: Hei rup, hei-rup, sparg munţi de fier, în munca de brigadier; Cu partidul nostru-n frunte, spargem munte după munte; Cu sapa şi lopata, vom da şantierul gata…

În „epoca de aur” a lui Ceauşescu, sărbătoarea de 1 Mai devine prilej de afişare a „comunismului naţional”, cu grandioase defilări în uniforme, cântece patriotice şi lozinci scrise cu trupuri umane, după modelul nord-corean. „Conducătorul iubit” era acum ţinta osanalelor oricăror manifestaţii, fie că era vorba de sărbătoarea de 1 Mai sau ziua naţională – 23 August. Cultul personalităţii „primului fiu al ţării” era tot ce conta.

De la Revoluţie încoace, 1 Mai a devenit un simplu prilej de weekend prelungit, păstrându-şi doar calitatea de „sărbătoare legală”. Procentul celor „liberi de contract” este de la an la an mai mic dar, cu toate acestea, cei ce pot profita sunt încă majoritari. Cei care îşi permit, îşi petrec „Ziua Muncii” în staţiuni sau măcar la iarbă verde, în timp ce tinerii preferă litoralul, chiar la început de sezon.

Pentru nostalgici

1 Mai muncitoresc

1 Mai Muncitoresc

Versurile: Maria Ranteş

Muzica: Ciprian Porumbescu Rîde iară primăvara,

Rîde iară primăvara,
Peste cîmpuri, peste plai,
Veselia umple ţara,
C-a venit Întîi de Mai!

Muncitorii au pornit
Şi-ntr-un glas s-au înfrăţit!
Şi ei azi sărbătoresc
Unu Mai muncitoresc.

Înfrăţiţi azi cu ţăranii,
Muncitorii-n joc şi cînt,
Prăznui-vor în toţi anii
Libertatea pe pămînt.

Peste mări şi peste ţări,
Se adună pe cărări,
Lumea toată în alai
Pentru al nostru Întîi de Mai.