Cu lumea-n cap - Cu toate pânzele sus

Nava pe care se aflau emigranţii s-a scufundat din cauza vremii rele şi doar doi călători au supravieţuit. Cu un timp în urmă, ei plecaseră din Guatemala şi El Salvador.
Astfel de tragedii nu sunt rare. Din când în când, vin ştiri care anunţă că o ambarcaţiune supraîncărcată s-a scufundat şi nu există supravieţuitori sau într-un container de marfă uitat printr-un port s-au găsit trupurile unor oameni care încercau să ajungă pe un tărâm al făgăduinţei sau pe altul.
Alţii, mai norocoşi, ajung la liman şi încep o viaţă nouă. Lucrează fără forme legale, pe salarii de mizerie, şi trăiesc cu frica-n sân că vor fi prinşi de autorităţi şi vor fi expulzaţi.
Cei mai mulţi dintre ei sunt izgoniţi din ţara natală de foame şi sărăcie. Pe Pământul nostru drag, există zone întregi cu miliarde de oameni unde foamea şi sărăcia fac legea. Acolo nu există locuri de muncă disponibile şi oamenii mor de foame, uitându-se cum în jurul lor alţi oameni mor la rându-le de foame. Parte dintre ei îşi iau lumea-n cap, căutând un colţ de lume unde să poată trăi şi de unde să poată trimite din când în când cîte un ban familiilor rămase acasă.
De-a lungul anilor, pe uscat, dar şi pe apă, emigranţii au bătut adevărate magistrale ale sărăciei, pe care sute de mii şi milioane de oameni, anual, lasă totul în urmă – familii, rude, tradiţii, limba maternă, locurile natale – şi, uşuraţi astfel de povara rădăcinilor, încearcă să ajungă într-o ţară dezvoltată economic.
Amploarea fenomenului este greu de măsurat. De regulă, pleacă adulţii tineri, până în 30 de ani. În ţările de origine, nimeni nu-i doreşte, nimeni n-are nevoie de ei, deşi sunt segmentul de vârstă cel mai dinamic al societăţii.
Trăind într-o sărăcie lucie, fără niciun orizont sau vreo perspectivă, tinerii aceştia au acces la informaţii prin radio, televiziune sau filme şi văd că, în altă parte, se trăieşte altfel. Acel altfel şi-l doresc şi ei şi pleacă în cautarea lui, chiar cu preţul vieţii. Oricum viaţa lor nu face nici cât o ceapă degerată.
Modelul cultural pe care Occidentul li-l flutură pe sub ochi este unul al opulenţei, al traiului bun şi al lumii în care orice capriciu poate fi satisfăcut fără nici o dificultate.
Acest model devine irezistibil şi atrage tot mai mulţi tineri din ţările subdezvoltate, aşa cum magnetul atrage pilitura de fier.
Practic, există un curent – invizibil, implacabil şi tot mai mare – de oameni care se îndreaptă, de regulă pe mare, spre ţările dezvoltate, şi aceşti oameni speră să intre ilegal acolo şi să-şi găsească un rost pe lume. Probabil nu sunt exagerat dacă afirm că ei vor să devină fiinţe umane.
Există o perspectivă sumbră: aceea că într-o bună zi, toţi săracii lumii să vrea să ajungă în Occident. Şi atunci, toate mările lumii vor fi potopite de bărci, vapoare şi de orice e în stare să plutească, care, mânate de forţa motoarelor, a vântului sau a vâslelor, se vor îndrepta spre plajele ţărilor bogate.
Prin comparaţie, debarcarea aliaţilor în Normandia, în iunie 1944, este doar o joacă de copii.
Dezastrul produs de o astfel de mişcare ar fi incomparabil mai mare decât efectul exploziei tuturor armelor atomice ale lumii care ar fi detonate simultan.
Până atunci, poate că Occidentul ar trebui să pornească cu toate pânzele sus în căutarea unei soluţii de împărţire mai echitabilă a bogăţiei.
Dacă acum occidentalilor le vine greu să renunţe la o parte din bogăţia lor, este posibil ca, în viitor, să se lipsească cu totul de ea.
Sursa: Atac