Nina Jurcă a lucrat cu copii cu nevoi speciale, s-a format în Statele Unite ale Americii și a descoperit încă din facultate că terapia poate însemna și muzică, creativitate și multă empatie. Iar în timpul liber, aceeași latură creativă o poartă spre caricatură și pictură.
Dintre toate meseriile pe care le-ați fi putut face, cum v-ați oprit la cele de logoped și meloterapeut?
Am descoperit logopedia când am urmat cursurile Facultății de Psihologie. Încă din facultate am activat în cadrul Centrului de Resurse Educaționale «Speranța». Inițial, am făcut practică acolo și, după anul II, mi-am depus dosarul la Inspectoratul Școlar, pentru că eram și absolventă a Liceului Pedagogic. Aveau nevoie de cineva cu experiență, iar eu lucrasem un an la Școala Specială din Bocșa, înainte să vin la facultate. Apoi am luat titularizarea acolo în 2002 și un an mai târziu am luat definitivatul. Am lucrat șapte ani la «Speranța» cu copii cu nevoi speciale. Am activat ca logoped, la început, după aceea am fost psihopedagog într-un proiect pentru copii cu deficiențe de vedere și alte afecțiuni severe.
Erau copii cu paralizii cerebrale, care implică și o alterare a procesului vederii la nivelul lobilor occipitali. Deci erau copii cu nevoi speciale, în cărucioare, iar o fundație din Statele Unite ale Americii, Hilton-Perkins se numea, a oferit, printr-un proiect care se numea «Luminița», sprijin și un cadru educațional foarte bine structurat pentru ei. Au oferit și transport familiilor, adică aduceam copiii împreună cu părinții la centru pentru activități specifice de recuperare, dar le ofeream și o masă, excursii, mult suport pentru părinți. A fost o activitate foarte intensă, dar și ca formare ne-a ajutat foarte mult fundația, pentru că fiecare din echipa de psihopedagogi a beneficiat de un stagiu de pregătire de un an în Boston, Massachusetts. Acolo este Școala Perkins, care funcționează ca o fundație foarte mare și oferă activități specifice de recuperare, nu numai educaționale, ci și de socializare, de la 0 până la 80 de ani. Inclusiv de veteranii care au suferit în diverse situații critice și și-au pierdut vederea se ocupa.
Ce v-a impresionat la modul în care americanii tratau persoanele cu dizabilități, comparativ cu România acelor ani?
Resursele, bineînțeles, pe care le alocau. Atunci era în discuție o sumă de aproximativ 20 de mii de dolari, de care beneficia anual fiecare persoană care era selectată în programul acela. Aveau și centre rezidențiale, dar și centre de zi. Pentru copii, începeau cu centrele de zi, unde veneau cu mămicile. Aveau centre și pentru copii de vârstă școlară, gimnazială; îi integrau în școli, unde era cazul, aveau suport Braille și puteau să comunice. Unii copii aveau și deficiențe de auz severe. Am învățat limbajul semnelor americane. Trebuia să comunicăm. Am făcut, pe lângă partea de cursuri, și multă practică, la fiecare dintre programe. Am învățat să fac evaluarea acuității vizuale. Existau teste specifice care erau aplicate. La Școala Perkins erau oftalmologi și neurologi. Nivelul e greu de atins la nivel mondial. Am avut colege din Argentina, China, Africa de Sud, India și Slovacia. Fiecare dintre noi activa în cadrul școlii și urma să îmbunătățească activitățile din cadrul proiectului de recuperare.
Ați fost tentată vreo clipă să rămâneți acolo?
Da, te gândești că e o șansă să te dezvolți profesional. Dar în țară eram conștientă că copiii aveau nevoie de mine mult mai mult și că trebuia să continui proiectul. După trei, patru ani de la revenirea din SUA, m-am mutat la Centrul de Zi pentru Persoane Adulte cu Dizabilități «Dr. Aurora Heim».
Ce a stat la baza deciziei?
Faptul că am putut să optez pentru logopedie. Mi-a plăcut. Era un post de logoped aici, iar eu la «Speranța» am rămas pe psihopedagogie.
Care sunt provocările de zi cu zi ale meseriei dumneavoastră?
Există provocări în fiecare zi, pentru că beneficiarii noștri, din păcate, au o evoluție instabilă uneori sau, la un moment dat, își ating un prag. Și noi ne dorim întotdeauna mai mult: să vedem că recuperează în vorbire, că pot să articuleze mai clar. Însă nu fiecare dintre ei, din păcate, merge întotdeauna spre progres. Chiar și stagnarea, pentru noi, este uneori un progres, pentru că sunt persoane vârstnice la care leziunile sunt profunde și atunci afazia este destul de complicată. Adică are și parte senzorială și motorie, iar înțelegerea fiind afectată, aici este problema în procesarea informației verbale. Ca și provocare trebuie foarte multe explicații, variante, vizual, scris, ca să ajungă mesajul, să te faci înțeles și, mai ales, să vezi progresul. Pentru că în momentul în care propui un exercițiu să-l repete persoana, trebuie să realizeze că e important să urmeze recomandările tale, ca logoped, ca să poată continua, să facă progrese.
Adică, îi învățați să vorbească din nou, mai ales pe cei cu AVC?
Da, și pe cei cu traumatisme cranio-cerebrale. Reluăm de la emisie, poziții, buze, explicăm fiecărui mușchi ce rol are, de la obraz, de la limbă, și că totul este, de fapt, un proces integrat. Limbajul este forma cea mai înaltă de dezvoltare a persoanei, ca abilitate mentală. Se spune că și animăluțele comunică între ele pe alte niveluri inaccesibile pentru noi, oamenii.
Ce presupune meloterapia?
Presupune, în primul rând, partea muzicală, fie ca formă de exprimare, fie ca formă de receptare a unui mesaj, precum și partea emoțională. Meloterapia, pe lângă exprimarea prin sunete, prin melodii, la nivel de audiere, dă un răspuns emoțional. Îți place și automat îți creează o stare de bună dispoziție. Îmi doresc, prin muzica selectată aici, să-i relaxez pe beneficiarii noștri, mai mult, să-i scot din anumite stări de anxietate și depresie. Și la mulți este cazul, pentru că bolile de care suferă sunt destul de severe, neurodegenerative și nu numai, chiar din sfera psihiatrică. Meloterapia presupune să le îmbunătățesc buna dispoziție, tonusul emoțional, disponibilitatea de a fi receptivi la cei din jur, la muzica pe care o preferă. Adică, să învețe să asculte și muzica preferată a celorlalți, ca preferințe. E tot o formă de comunicare și meloterapia și se folosește și în logopedie. Sunt afecțiuni în care chiar se recomandă pentru că are ritmicitate, are alte tonalități, mai ales în bâlbâit.
Logopedia ajută și în cazul maladiei Parkinson, care are două forme. Este vorba despre forma ce are ca specific tremurul și forma în care încordarea musculară devine rigiditate musculară și asta se manifestă și la nivelul mușchilor feței. Astfel, apar tot felul de disfuncționalități de tonus muscular; coordonarea mușchilor în emisie este afectată. Și la nivelul glandelor salivare pot să apară, în fazele avansate, sialoreea, probleme de deglutiție, de înghițire, poate să se înece, din păcate. Și atunci, eu reactivând musculatura, prin exerciții specifice la nivelul feței, gâtului, reușesc să-i stimulez și chiar ameliorez, abilitățile de masticație, de deglutiție. Depinde și de cât de avansată e boala.
De altfel, la Centrul de Zi pentru Persoane Adulte cu Dizabilități «Dr. Aurora Heim» de pe strada Plavoșin numărul 21 mai avem locuri pentru persoane adulte cu dizabilități care au nevoie de terapii. Toate serviciile sunt gratuite, centrul fiind în subordinea Direcției de Asistență Socială a Municipiului Timișoara. Asigurăm și transport dacă este cazul.
Ce caz v-a impresionat cel mai mult în acești ani?
Am avut mai multe cazuri care m-au impresionat; le rețin pe cele care au avut impact vizavi de progres. M-a impresionat tenacitatea oamenilor, faptul că nu au renunțat, perseverența unora dintre ei, care au înțeles că e important să mențină rutina de a veni la centru, activitățile în care îi implică programul nostru. Am avut un domn cu traumatism cranio-cerebral sever în urma unui accident rutier. Avea 37 de ani atunci, în urmă cu zece ani. A fost operat, a stat în comă luni de zile, iar apoi a reușit să meargă din nou. Este un caz miraculos. Bărbatul a depus toate eforturile. Medicii nu-i dădeau șanse că va recupera din vorbire decât foarte puțin fiindcă avea paralizie severă, afazia era senzo-motorie, dar, ușor-ușor, a recuperat și partea de înțelegere a comunicării și articularea cuvintelor, sunetelor. Și acum își dorește chiar să lucreze. Mai are de recuperat. A făcut foarte multe terapii. Vine la noi din 2018. Este independent, circulă singur, își face cumpărături.
Am mai avut un caz, tot miraculos, un accident de tir în urma căruia un bărbat s-a ales cu secțiune de carotidă și cumva corpul a activat o altă venă care a preluat funcția. Are probleme de echilibru, dar merge.
De ce aspecte ar trebui să țină cont un tânăr atunci când își alege viitoarea carieră?
De abilitățile pe care le are și, bineînțeles, de ce îi place să facă. E foarte important.
Iar ca să fie logoped? Care sunt calitățile de care are nevoie?
Să-i placă să lucreze cu oamenii și să aibă perseverență în a exersa și a urmări cu atenție fiecare progres. Să valorifice orice mic progres. Deci optimismul e foarte important.
Este o muncă dificilă? Vă consumă?
Da, mă implic. Dar nu pot să zic că mă afectează în sens negativ. Empatia presupune să te implici emoțional. Că altfel nu funcționează și omul trebuie să simtă că îl sprijini, într-adevăr, cu tot sufletul. Pentru că oamenii sunt sensibili, simt, de la copii până la seniorii noștri. Mă bucur de un feedback bun și de aceea mă încarc. E un schimb de energie. E și o activitate creativă, pentru că întotdeauna trebuie să vin cu noutăți ca să le captez interesul. Am un hobby: îmi place să fac caricaturi; le ofer beneficiarilor când își serbează ziua de naștere. Am participat cu drag la evenimente care au implicat desen de caricatură împreună cu echipa de la Academia Popa’s la festivalurile de artă. Am fost prezentă și la saloanele de caricatură pe care le-a organizat domnul Popa’s, atât la Muzeul Național al Banatului, cât și la ultima ediție, care a fost la Iulius Mall.
Dacă și tu ai o profesie a cărei poveste merită împărtășită și care îi poate inspira pe alții, scrie-ne! Tion și Agenda așteaptă mesajul tău pe redactie@tion.ro.
Pe aceeași temă:
Citiți principiile noastre de moderare aici!